POEZIE-CRESTINA

CÂNTEC DE ÎNCEPUT

“Ti a pus în gura mea
cântare noua
Cântare, Dumnezeului-celui-Viu”
(Psalm)

Cânt,
un Gând,
un Cuvânt,
o Lucrare!
Cânt,
întreit sfînta-cîntare.
Pentru Chipul-de-Taina!
Ti-l îmbrac într-o haina
pe care-o tes tot mereu
curcubeu în inel…
Cânt pentru EL
pentru Dumnezeu-din-Cer
psalm-de-marire
în Templul-Luminii
NEÎNVINSE!

Nuntasul Cerului

“Fericiti cei chemati la
Cina-Nuntii-Mirelui”
(Apocalipsa 19-9)

Mi-am facut inima alauta
si cuvântul arcus
sa-Ti cânt, O, Mire, în viata aceasta
- noapte de îndelunga priveghere -
cântarea mult placuta …

Imn si dulceata
în gura celor vii nu celor morti
sositi din patru Rasarituri ale lumii
si Te slaveasca în Cetatea Ta
prin cele Patru Porti…

Dar,
vrând sa gust si eu
din vinul Bucuriei
în cântul meu
în ritmul melodiei,
îmi fauresc Potirul…

Lucrez cu FOCUL
sa-i lamuresc metalul pretios
pe care valul lumii - puhoi nesatios -
l-a învârtosat cu zgura si matraguna…

Ti-l curatesc,
îl slefuiesc,
sa mi-l desavârsesc
La Nunta - Pacii - Vesniciei - Tale
Sa nu lipsesc! …

Nuntas al Vietii-fara-de-sfârsit
m-am socotit nevrednic sa cutez
sa nu ma-mbrac în Strai-de-Sarbatoare…
De-aceea, Mire,

potirul meu e-o floare
în care-am pus
un Gând
un Cântec,
un Izvor.

Un Gând, Credinta mea în Tine
Un Cântec, Nadejdea mea,
în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
Ti un izvor, din care bând,
în Dragoste sa fiu nemuritor!…

De-aceea Mire,
mi-e ochiul mintii mele
Vatra-de-Jaratec !
Cutezator, Albastra-Întelepciunea
Am pus-O dinadins
Berbec-întâi-nascut,
în Rug-încins…

Tainic s-o jertfesc
pentru Dorul inimii mele!…
Ttii, ea mereu
în nebunia dragostei
a cerut viata din Viata-de-Dumnezeu!…

Acesta este Cântecul meu, Mire!…
Numai Tu îl stii!
Pentru Tine-l cânt,
în simtire!…
E Cântecul Maretului-Ospat-Împaratesc,
Unde mâncarea si bautura,
Este Lumina !

Nuntasii,
Bucuria n-o platesc!…
Cine are Potirul
sau stie sa cânte,
sa pofteasca!
Sa intre la Cina !
Numai cine are potirul
sau… stie sa cânte…

Cu ciobul mintii

Doamne,
m-am apucat sa car Lumina Ta
cu ciobul mintii mele
în bojdeuca mea…
Ti… nu stiu ce-am facut
fiindca,
din ziua
si chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc peretii
si cade toata tencuiala ei de lut!…

Doamne,
m-am apucat sa car Lumina ta
cu ciobul mintii mele…
Ti-acum, zidirea mea,
pe Stâlpii-Întelepciunii o-nnoiesc
si-asez Icoana,
Chipul-Împaratesc,
Al Celui-ce-a-facut
Cu darul Lui,
Din ciobul mintii mele
Tron Ceresc!…

Invocatie(Isihas)

…”cei ce mergeau înainte
îl certau, iar el cu mult mai
mult striga: Fiule al lui
David, fie-ti mila de mine!”
(Luca 18, -39)

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Dulce-i chemarea Sfânt Numelui Tau!…
Cântec de dragoste,
în inima picurândusi lacrima bucuriei
din ochii pururea uzi
în ritmul îmbatator al melodiei
pe care mereu ai dorit sa-l auzi…;
Vârtos Rod-de-vita
astept sa se coaca
o vara întreaga
sub razele caldului soare
din Potir
sufletul meu gustându-l
sa înteleaga
ca-n veac, în Credinta, nu moare!…,
Lacrimi fierbinti,
pe care
“copacul-cu-mintea-în-brate”
le urca spre ceruri în soapte,
Nadejde-înalta-de-viata,
- din vieti juruite de printi -
“vara” si “iarna”
în “zi” si în “noapte” …;
Miere,
culeasa cu râvna de-albina
la vreme de “noi învieri”,
cu griji alegându-mi o singura floare
în care natura moarta, de ieri,
sub Har,
e-n ninsoare!…
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
dulce-i chemarea Cuprinsului,
Necuprinsului Numelui Tau!…
Ti ridicându-mi mâinile
Jertfa de gând umilit
Ti-aduc
în aceasta tainica seara
inima mea,
-Ruth-
aplecata-n ogorul lui Booz,
sub valul de grâu,
sub valul de orz,
sub val de secara!…
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
Miluieste-ma pe mine, pacatosul!…

Vin’ îngere !

… cine poate sa cânte
cum cânt eu cu sufletul
când se coboara încet,
pe geana-amurgului,
îngeri trandafirii ai înserarii?!…
Se scutura flori albe de salcâm pe stresini
de parca ninge puf din aripile lor…
si fumul-nalt din horn
se urca-ncet,
ca fumul jertfei,
si se-anina,
ca poduri, ca ostroave,
în marea-albastra si înalta
pe care se opresc sa se-odihneasca
sufletele care urca-n cer…
O, Ce dor de Paradis mi s-a deschis în suflet !…
Ce dor, ce dor !…
Ti cât de necuprins !…
…Pâna nu pier,
vin îngere si ninge peste mine
nea de rugaciune,
sa mor usor,
sa ma ridic ca fumul jetfei…
Pâna nu pier,
vin îngere si ma învata
plânsul rugaciunii !…

Ca un cerb …
“Cum doreste un cerb
izvoarele de apa
asa Te doreste sufletul meu
pe Tine, Dumnezeule !…”
(Psalm 41)

Ca un cerb însetat de izvoare
Te mistui în sufletul meu,
nazuindspre lumini viitoare
Te-adulmec prin noapte, mereu…

Pe urcusul de stânci colturoase
pipai cu copita subtire
banuiesc si-alerg dupa miroase
gând-viu, însetat de iubire.

În poieni sau sub crengi, la racoare,
adormind, Te simteam duios cânt,
adiind peste toate o boare…
Dar Te-ascunzi ca samânta-n pamânt !…

Peste buza genunii, în bezne,
peste culmea cu muchi de argint,
prin vazduh, Te-am catat, ca-ntr-o iesle,
sa Te vad, sa Te-aud, sa Te simt !…

Printre tancuri, în joc de sidef,
Te-am pândit împletit din lumini…
Dar în fulger Te-ascunzi si în ev
scânteiere prin ochii senini…

La pârâu în genunchi sa te beau
sa-Ti aud pasii lini peste unda…
Nici în ape de Chipu-Ti nu dau,
toate apele stiu sa Te-ascunda !…

Nicaieri nu Te vad, fiindca toate
sub eterna-Ti Marire le tii
mai presus de pliniri si izvoade,
esti Stapân peste lumi si vecii…

Din pamânt, ca dorinta din sânge
si din ape, viata împins,
din vazduh încercând a Te smulge,
în al Dragostei-Foc Te-am cuprins…

Esti în mine ca astrul în raza
ori parfumul luminii-n vazduh
si ca apa în care lucreaza
cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!…

Spre Izvorul-iubirii curate
nazuind, pui-de-cerb-însetat
m-am aprins nou luceafar în noapte
si-n urcus, din izvor Te-am gustat!…

Întrebarile nepotului si
Raspunsurile bunicului …

-Bunicule,
de ce colinda funigeii toamna?!

-Nepoate,
peregrinari prin suflet, de dorinti,
nemaigasindu-si “albele-velinti”
sa le pastreze proaspete, fierbinti …
Tu iesi cântând, te-arunci în sea…
Ramâi în lacrima iubirii ce te vrea
si niciodata-n gânduri fara ea…
Ti niciodata-n gânduri fara ea!…

-Bunicule,
cum pot sa treaca pasarile, marea ?!…

-Nepoate,
asa cum zboara sufletele-n vis
prin raiul-neîmplinirilor, deschis
în care moare “floarea de cais”!…
Fii cumpatat în nazuinte-ti spun !
Tu nu esti mar ci creanga de alun…
Desavârseste-ti Darul tau cel bun…
Desavârseste-ti Darul tau cel bun…

-Bunicule,
de ce nu cresc copacii toti la fel?!…

-Nepoate,
varietatea-n suflete curate,
ca murmurul izvoarelor în noapte,
e armonie : Sens si Unitate !
Pastreaza-ti rostul ta si fii smerit
un madular în trupul înnoit
al carui Cap, Hristos, e ne-mpartit…
Al carui Cap, Hristos, e ne-mpartit…

-Bunicule,
cum poate un cameleon sa-si schimbe pielea?

-Nepoate,
sinceritatea are doar o fata !
În circuri numai unul e paiata !
Dar oamenii, din jocul lui, nimic nu învata !…
Asezi oglinda, îti zâmbesti frumos…
Ce viclenii din inima ai scos!…
Te-ai raportat vreodata la Hristos?
Te-ai “oglindit” vreodata în Hristos?!…

-Bunicule,
de unde si-ncotro se duce lumea ?!…

-Nepoate,
cometa-vietii aria nu-si schimba!
Din vesnicii vorbeste aceeasi limba
Al carei înteles lumina-îl plimba:
Din Dumnezeu, prin El si întru El,
suvoi-de-foc în nesfârsit inel…
De cugeti clar, ai sa raspunzi la fel:
Din Dumnezeu, prin El si întru El !!!…

Suna, adâncule Clopot !(Isihas)

Cad boabele gândului în sfintele plângeri
de clopotul inimii ritmate domol,
argint picurat pe aripi de îngeri
Vietii-de-linisti, din parte-mi, obol…

O, nesunatule Clopot !
În faldul carei lumini
sa-mbrac ne-mplinita mea viata ?…
S-arunc,
ce chemare, în suflet,
drept nada iubirii,
iubirii de mult stinse…

…………………………………………………….

O, Brate-Întinse !
M-adapa-n înfrângeri
Tu Sângele-Tainei,
cu misticul sopot !…
Suna !
Adâncule Clopot !!!

Cântece pentru “iubitele mele”…

-Curatiei:
Pe ape cânti, sau numai mie-n gând,
iubita mea din “oglindiri-de-taina” ?…
Launtric sau afara acelasi chip purtând
îmi tesi în desmierdare, din fluturi albi, o haina.

-Rugaciunii:
Rapire-n duh, incendiu si ninsori !…
Cu cât ma-nalti, cu-atâta mi-l cobori !
Esti Întâlnirea, Stadiul si Podul !
În contemplare, gust, din Cruce, Rodul !…

-Dragostei:
Privirea pururi calma, si mâna vesel nimb !
O liturghie-n gesturi, în lacrimi, apa vie !
Te darui sa Te am si nu pot sa Te schimb
si umpli Vesnicia cu-adânca armonie !…

-Cuminecarii:
Chemare la Viata spre care nu mai preget !
Ma speli si ma îmbraci, inel îmi pui în deget,
Întreg Te dai în Taina, pe fata-n pâine-ascuns,
Cel necuprins în forme, în chipul meu patruns !…

Contemplatie la “Drumul Magilor”

“Trei Crai de la rasarit
spre stea au calatorit” …
(Colind)

Toti trei se-ntâlnira sub “Steaua-din-Vega”
Pe “calea batuta de turma laptoasa”…
Aud recitarea din vocea lor joasa
în inimi, în gânduri, doar Alfa-Omega …
Ti Craii suira spre “Steaua-din-Vega”…

Bratara luminii le joaca pe glezne
Cu sprintene-ntreceri de mult întrecut-au…
Pofti-i-as s-adaste caci lung drum batut-au…
La tarmul doririi sa-i poarte mai lesne,…
Cometa se face când Cruce când iesle !…

- De am înainte-va, trecere, cinste,
poftiti, zaboviti pe altarul amiezii !
Spala-voi picioarele voastre ca iezii
în baia albastrelor mele-ametiste…
Poftiti Pelerinilor, faceti-mi cinste !…

Ce pulbere sfânta vesmintele voastre
aduna din veacuri când treceti prin zodii !…
si Bolta aprinde mai tinere rodii
Chemarile lumii spre lumile-albastre …
Poftiti Pelerini, prin Porticul-de-astre !…

De-argint, de arama, de bronz va e chipul
si daruri-de-slava purtati în simbol…
Treimii, în inimi, un singur Pristol !…
Cununi vestejite si Rodos si-Olimpul !…
Poftiti Pelerini sa junghem astazi Timpul !…

În Oaza-Luminii, Betel-de-Izvoare,
o clipa cu mine-ntr-adins popositi
cu mâna, cu vorba, cu ochiul sfintiti
gravura-n icoane ori fresca-n altare,…
Poftiti, troienind înteles ce nu moare !…

Apoi, au purces dibuind Vesnicia !…
Le-ascult melodia ritmatului mers
si nimeni nu stie ca-i port tainic vers
în inima, în gânduri sporind Bucuria…
Cu Magii luai cu asalt Vesnicia !…

Cerbul gândirii

La vânatoare de cerbi, dimineata
calare pe zorile-verzi, am pornit…
Iar Cerbul-gândirii, la loc tainuit
pastea de pe cerul-iubuirii, fâneata…

Haitasii-din-sânge, acum i-atin calea…
Simtirea-i catea, numai ochi si urechi…,
pândarii s-aseaza prin tufe, perechi,
si-n cerc-de-bataie, cuprinsa e valea…

Cu inima-n salturi m-apropii stingher,
Mereu mai aproape sa-l am la-ndemâna…
Sa-I cada cununa de stele, nebuna,
ce-l arde pe frunte, pe coarne, mister!…

Cum sta-n asteptare cu fruntea-n lumina
Înaltul si-Adâncul priveau parca-n El
si-ardeam de dorinta sa-l vad ca pe-un miel
junghiat la pârâul Chedron, pentru Cina !…

Gândeam: sa-l lovesc cu baltagul în “frunte”
sau “coapsa”, cu lancea, adânc sa-I strapung…;
cu sulita… “pieptul-de-argint” sa-I împung,
sau iute sa-l mân spre “capcana” pe punte !…

Cu lancea proptita în inima stam,
cu lancea-vointei-de-fier, ne-ndurata…
Dar cerbul… zvâcni peste mine deodata
când Viu si Întreg hotarâsem sa-l am !…

Zadarnic haitasii-din-sânge bat zarea
si cornul din vis în zadar mai rasuna
caci iata-deschisa-i spre piscuri cararea
si Cerbul în coarne… tot cerul aduna !…

…doririle mele, departe catarea…
mereu mai departe…mai sus… mai înalt !…
Vânatului Sfânt numai una-i cararea
Vânatul-prea-scump cuceri-vom cu-asalt !…

Sa-i ard în miresme prea-bine-placute
a inimii-nfrânte, întreaga simtire
sa-i cânt pe-a luminilor struni nevazute
în dans ritual sa-l înec în iubire…

Stapân peste viata de-a pururi sa-l am
balsam peste ranile mortii, când Firea,
îneca-va în unda de-argint si margean
Palatul-de-Doruri cântând Nemurirea !…

Pe Cerbul-gândirii târziu l-am vânat
pândind genunchiat, la Izvor, într-o seara…
Ti când ma-nclestai pe grumazu-i de FIARA,
în inima, singur, cu lancea mi-am dat…

…………………………………………….
Pe Cerbul-gândirii… târziu l-am vânat !!!…

(În afara de pelican si cerb, Mântuitorul mai este simbolizat si prin rinocer, fiara care cu ajutorul cornului, respectiv Crucea, darâma orice întaritura iar platosa, armura virtutilor si atributelor dumnezeiesti nu poate fi strabatuta de nici o arma a pacatului).

Pasti

Jilava - 1950
(Prietenilor mei care au murit
dar…sunt vii…)

Duh drept,
Duh sfânt,
Atotstapânitor,
domneste peste mine
întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile,
în care corcodusii,
macesii,
porumbarii,

si-au pus pe frunte
albul,
parfumul,
si dulceata
împodobind mormântul-comun
în care viata
s-a îngropat de vie
ca Viata lui Iisus…

Strajerii, facând paza
în noaptea minunata
au asteptat
ca ucenicii furându-l
sa minta
c-a înviat Iisus…
Ti nestiind ca moartea
nu biruie Viata
s-au prabusit cu-armura-romana
la pamânt,
când Învierea-Vietii
daduse Moartea… mortii !
Marire lui Iisus si Învierii Lui !…

În Dimineata-Înalta si Calda
a Primaverii
nici piatra,
nici pecetea,
nici paznicii,
nici Moartea
n-au biruit Viata !

Marturiseau tacute miresmele luminii
împodobind mormântul…
si îngerul de paza !…
De-aceea corcodusii,
macesii…,
porumbarii…,
si-au pus pe frunte albul,
parfumul
si dulceata…
Veatind ca-n moartea noastra
este ascunsa Viata !
Ti florile… NU MINT !

Dans Mistic

Un joc vreau sa te-nvat, cum n-ai jucat !…
Sa nu rasune pasii pe podea…
Lumini sa tesi în zbor de rândunea
paseste lin, frumos, ne-mpiedicat…

Asculta ritmul lui si melodia
si lasa-te purtat cum însuti stii,
în suflet, cu nadejdi si nostalgii
sa porti, cald miruita, Bucuria…

Cetate-statatoare n-am pe glob
nu simt chemari sa rânduiesc mumii…
pe fusul vesniciei ma îmbii
când împarat-legat, când liber-rob…

Ascult vibratii, clopote adânci,
în orice Radacina care suie,
vârtej de ape, lumilor sa spuie
Nadejdi cântate sub “picior de stânci”!

Privesc în albul-gândurilor OMUL
în straduinta de-a sfinti frumosul…
arunc cuptorului încins doar osul
si nu culeg vre-odata, verde, pomul !…

Ti niciodata nu ma joc cu FOCUL
cu Sabii ce scânteie la taisuri…
Ascult privighetoarea-n luminisuri…
si iata…
ai învatat acum… tot Jocul !…

Transfigurare

“Fericit barbatul (…) ca e
ca un pom lânga izvoare…”
(Psalm 1)l

Desi-mi trimiti Stapâne, în fiecare toamna
cu ploile si bruma, destule-amenintari,
si vântul cu de-a-sila frunzisul mi-l despoaie
eu îmi îmgras culcusul cu fiecare foaie
si strâng nadejdi ascunse, spre Marile-chemari !…

Când viscolul si-nghetul ma bat si ma usuca,
ma-mpodobesc cu albul zapezilor din astre
si ma visez un înger cu aripi mari, albastre,
sau plamadesc samânta din care mâine-n soare
va creste-o noua viata spre Viata-Viitoare…

Când ies în primavara din iarna încercarii
îmi limpezesc tot smârcul ce vrea sa urce-n mine…
si-n sublimari maiestre în muguri împingându-l
îi dau parfumul firii în lacrime schimbându-l
si-mi fac din el o hrana de viata pentru Tine !…

Asa ca radacina se-nfige mai adânc
sa smulga din anâncuri puteri ascunse-n tina!…
Ti mustu-acesta dulce ce urca-acum în mine
l-am leganat, doinindu-i, din frunza-verde, dorul,
si-n gingasia florii marturisind amorul
am parfumat vazduhul cu dragostea de Tine !…

Prin trupul meu subtire se urca-acum spre ceruri
în gând de multumire, dorintele din lut…
Cum ard în candelabre lumini lânga lumine !!!…
Într-un suav caliciu e-ntreaga mea simtire
ce arde de dorinta rodirii în iubire !…

Ti parca mi-e dusmana aceasta radacina
care-n pamânt se-afunda când eu ma-nalt spre cer !…
Ci-n armonia vietii ea n-are nici o vina
si-aici e întelesul lucrarii de mister,
ca lutu-acesta negru în floarea mea-i lumina
si-n fructul meu lumina ia chip de giuvaier…
Ti iata, gându-acuma, smarald este în fapta
împodobit de roada sunt darnic vistier!…

Eu, rostul meu, de-acum, l-am împlinit în viata.
Am ridicat spre ceruri, din lut, a mea faptura…
Ti lupta care-am dat-o e-atâta de mareata
ca-n fibra mea subtire nu-i nici un strop de zgura
si simt în trup lumina Schimbarilor-la-Fata …
Taborica minune, spre care … fiecare
îsi simte ca si mine, mareata lui chemare !…

Acest poem, închinat micutului Ion Ladea (avea 12 ani)
La întrebarea lui : Ce este omul, domn’ Maxim? …

Eli, Eli …(Isihas)

Îmi cânt bucuria împlinita-a durerii…
Sageti de lumina îmi sfâsie beznele…
Osânda, mi-o fac ispasiri “primaverii” ,
Butucul-rabdarii îmi sângera gleznele !…

Întâi am întins doar o mâna în Cruce …
si jocul îmi place … si totusi ma doare !…
Eli…, nu Te duce !
Sub hula multimii simt spinii ninsoare !…
Eli…, Eli…,
lama sabahtani !…
Eli, Tu…
sau…
eu…
Cine moare ?!…

(A accepta si a te bucura în suferinta însemneaza
a iubi si a ierta pe cei ce oferindu-ti cununa
de spini te încununeaza cu lumina binecuvântarii
ceresti, adaugându-te ca parte constienta la
jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la
Biserica lui Dumnezeu).

Fara aceasta acceptare consienta a suferintei în viata aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viata-Vesnica nu este posibila. Fiindca neacceptarea constienta a suferintei însemneaza protest sau revolta împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Sa, cauta intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tata la fiu, si nu de la Tiran la rob sau de la Stapân la sluga.
“Iata nu va mai numesc slugi (robi) ci prieteni”.
“Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu”.
“Sluga nu stie ce face Stapânul sau” (Ev. Ioan). Deci Stapânul de acum, Hristosul, ne încredinteaza toate tainele Sale.
“Toate câte Mi-ai dat Mie, le-am dat lor” (Ioan) ne face partasi harului divin, ca sa putem dispune de el dupa voia noastra : “Orice veti cere de la Tatal în Numele Meu, voi da voua …” (Ioan), care voie a noastra trebuie sa fie în concordanta cu voia lui Dumnezeu. Ti aceasta este voia lui Dumnezeu, ca lumea sa se mântuiasca prin Hristosul Sau.
Deci si noi participam la mântuirea lumii (a noastra, personal, mai întâi) prin folosirea harului mântuitor, facând cunoscut tuturor, ca mântuirea vine prin credinta în Iisus Hristos si acceptarea jertfei (a oricarei lucrari) în Numele Lui.
Orice jertfa în afara lui Hristos (a Bisericii Lui) este neonorata de prezenta harului divin, care se da prin binecuvântarea arhiereasca, preoteasca. “Extra Ecclesia nulla sallus”. (În afara de Biserica nu este mântuire ) Sf. Ciprian al Cartaginei, Sec. III. D.H

Boboc si Floare

(Doua Taine)

M-ati cules,
nu floare deschisa
daruindu-se parfumata
în lumina si soare,
ci boboc,
taina purtând ascunsa
ca într-o inima,
în petalele sale!…

Cu fiecare zi ce trece, cresti mai mare !…
Ti de pe fata-aprinsa de dorinta
se deschid tacut
- candida gura mica la sarut -
doua petale…
Nu te deschide floare !…
Taina frumusetii nemuritoare
e-ascunsa în bobocul de petale!…

În ziua în care vei zice vesela :
“Astazi sunt floare !
M-am daruit luminii
Ti m-am scaldat în soare…”,
în ziua aceea,
tainic,
iubirea ta moare !…

Cu fiecare zi ce trece,
sa cresti mai mare!
Nu te deschide floare !
Frumusetea tainica
din inima caldelor petale
s-o daruiesti
Acelui-ce-nu-moare !
Ti totusi…
fiecare…
vrea … nu boboc sa fie, ci floare !…

Jertfa

Trei maci înalti îsi picurau în holda
cu boabe mari de sânge, bucuria,
când ciocârlia se-nfigea în bolta
si desfata cu viersul ei taria…

Trei maci înalti în roua diminetii
ca trei martiri întinsi pe Antimis
încununati cu nimbul frumusetii
trimisii celui ce i-au fost trimis…

Ti spicele în blânda adiere
cu fruntile plecate în uimire
sorbeau din moarte lor, în bob, putere
psalmodiind din paiul lor sobtire …

Un cor de suflete în venerare
de-asupra jertfei tinere si sinte
si ciocârlia : preot, în odoare
cu ape si cu raze-mpodobite…

Ce verde si ce larg era altarul
si rasaritul, candelabru-n cer
si toti simteau în revarsare harul
si liturghia se-mplinea-n mister !…

Cine,Unde,Cum ?

- Cine este Rege-al tainei si Ideii ?!…
…pelerin cu duhul iar mistui izvoare
într-o tara scrisa pe cununi de soare,
înflorind ideea-n ritm de menuet
sub barba de Rege, Doctor si Profet,
unde cânta-hore pe-a luminii lire
îngerii, spunându-si versuri din psaltire…

- Unde e Altarul Marelui Profet ?!
…limba vremii doarme nemiscata-n Bolta…
Trupul-vesniciei se face Recolta,
zbor înalt de aripi, parfumat de gânduri
troienite ritmic veacuri rânduri, rânduri,
necuprinse-n pofta inimilor sparte
nevazute-n raza mintilor desarte…

- Cu ce leac învie, Doctorul din moarte ?!…
…cu silabisirea pruncilor din praf
recitate-n ceruri în glas de seraf,
ori lumini duioase din lacrima mamei
revarsate-n ruga sub raza icoanei
pregatite-n vasul inimii durute
Domnul sa le vada, Domnul sa le-asculte !…
…………………………………………..
“Trupul Meu va este vin si pâine, foamei !”
…………………………………………..
Conceput în Sine-Ti, Cel neconceput,
Doamne în Trei-Fete, Chip mi Te-ai facut !…

Sfat divin

Anii tai cu Mine sa-i petreci !
Nu te-ncumeta pe mari-de-stânci !
Ce placeri gasesti sub zodii reci ?
Frumusetea Mea e-n taine-adânci…

Faguri albi si miere coapta-ncet
Din prisaca Mea primeste-n dar…
Bea din vasul inimii buchet
De vin-nou cu-aromi de chihlimbar…

Ti cu Ochiul Meu, cata departe
Cuvântând cu Mine sa-ntelegi
Rânduiala neînscrisa-n carte
Ti masura necuprinsa-n legi.

Cine-n gândul tau sta Început ?
Dreapta mea împarte doar Marire…
Din cuvânt nespus te-am priceput
Toate-n Mine duc la împlinire…

Mi-e placerea-n sufletul domol
Vorba cu taisuri n-o iubesc…
Îmi fac râsul pruncilor simbol
Cu batrânii-n cuget ma sfadesc…

Cine mai rasfata-n ritm de soare
Maci si fluturi printre zori si vise
Cine-ncinge curcubee scrise
Pe cristalul apelor usoare ?…

Ziditor din veacuri, Mester-Faur
Nascocesc în spatii Lumi-de-stele…
Nu coc Eu la Focul-Gurii-Mele
Spic, pastrav si pulpele de taur ?!

N-am umplut saracului hambarul,
N-am gustat în toamna must dulceag,
N-am hranit tot anul furnicarul,
Cine-aduna credinciosi sub Steag ?!…

Peste cerc-polar mi-asez pristolul
Potopesc la tropic umbre, soapte,
Vântului pun aripi, Mi-l fac solul
Uricelor scrise-n Miaza-Noapte !

Noaptea, cu monahii priveghez
Ma fac somn truditului ziler
Cu vulturii sorb taria-n cer
Ti prin veac Lumina trâmbitez !…

Tu ma cauti pisc în departare…
Semenul tau sunt, Ma calci râzând…
Poate M-ai simtit mustrare-n gând
Când zburdam cu pestii-n fund de mare !…

Ma cunosc cum nu Ma vad Serafii
Necuprinsul mintii Mi-e vazduhul
Harul Meu nu-l pretuiesc zarafii
Trinitate-S : Tatal, Fiu si Duhul !…

Port în Carul-Crucii, Vesnicia
Ti Fecioara, Maica-Împarateasa
Mire sunt, în Mine-i Bucuria
Sufletul gateste-ti-l Mireasa !…

Cine M-a vazut si n-a murit ?!…
Taina vietii tale-n Mine-i scrisa…
Tron adânc din veac ti-am pregatit,
Te sileste, poarta Mi-e deschisa !…

Isaac

Avraam zidea în trepte Altarul-ispasirii,
rotundul-ascultarii, mireasma si prinos !!…
……………………………………………
O, Gândul-Meu-de-Foc, inel în spirit
am hotarât sa te jertfesc în SUNET :
Simbol de revelatii si putere,
Cuvânt-de-Taina, în inima deschis,
un Sol-de-Pace, încins în curcubee
si Rug-de-Vita, tuturor aprins…

O, Gândul-Meu-de-Foc, inel în spirit
am hotarât sa te jertfesc în SEMNE
Plinirea-Legii, în Mila-pentru-toti
si saturare-n foame si-nsetari,
transfigurare-n stadii de-Înaltari,
si paradox în moarte si Înviere…

O, Gândul-Meu-de-Foc, inel în spirit
Isaac e-n veac pe rug, jertfit în ascultari !…

ÎNCHINARE

Cinului Calugaresc si Monahicesc

Nu toti cei carora le-am închinat
Poeme erau preoti sau calugari…
Dar toti cei carora le-am închinat
poeme erau… preoti sau calugari !…

ISIHAS

Cobor în duhul meu, suvoi tot mai adânc
fiorul întâlnirii cu mine nu ma doare…
Ascult crescând din ape copotnite-de-soare
si mari frumuseti purtate pe-al veacului oblânc…
În scara bucuriei, albina sunt… si floare !…

………………………………………………..

(Prima strofa din poemul pe care
îl veti gasi în diafragma de beton)

“Oamenii vor da seama
de orice cuvânt grait în desert ” (Sf. Ev.)

-Ti ce este acela “cuvânt desert, a
întrebat un ucenic ?”
Ti a raspuns Ava: tot cuvântul care
nu zideste (sufleteste) este cuvânt desert… ”

(Pateric)

Închinare

Pe voi v-am pus în cartea mea sa plângeti
cum plânge la Iordan o desfrânata…
Voi care sufletul în doua frângeti
si-amiaza va e mintea luminata…

Pe voi calugari mari si mici si stersi
de veacul rau de ochii mei prea slabi
pe tine cin-sfintit ca sa reversi
din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi…

În fata voastra, când va scriu, ma-nchin
în fata voastra, când va cânt, ma rog,
Voi mâna Domnului muiata-n crin
si Vesniciilor, aici, zalog…

În fata voastra în genunchi ma plec
si la picioare gândul vi-l depun…
Nu semne-astept la cele ce va spun
ci pe Iisus sa-mi dati, sa-l am întreg !…

Ardere-de-tot
lui Valeriu Gafencu

…aici, rasare-n mine o chilie
în care s-a sfintit un pustnic blând…
zidea virtuti ceresti în trup plapând
si-n ochi purta smerita-bucurie…

De priveghere lunga, - alba floare -
se rezema cu fruntea de pervaz
si luna-i saruta sfintit obraz
când i-asculta cuvântul ca o boare:

“O, vino rob rau, somnule, si-mi poarta
cu tine, visul, peste unda moarta…
un ceas de vreme urca-ma suvita
în Crama-Împarateasca, rod-de-vita !…”

De funia nadejdii viu s-agata
si-n rugaciune trepta-nalta suie
amiezile simtirilor descuie
si îngerilor iata-l… fata-n fata !…

L-au îmbracat cu-a cerului armura…
cu neaua-Întelepciunii-apoi l-au nins,
purificându-i duhul, înadins
sa fie-asemeni lor, chip si masura !…

Un înger… a facut un semn în cer !…
El vede Fata-lumii Nevazute…
cuvintele aude… nenascute
cu inima topeste vami de ger !…

De câte ori Pamântul, fara splina,
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl sageteaza-n gol
harapi cornuti, mereu în nehodina ?!…

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
si ultim semn pamântu-n alfabet…
Altarul-Viu al Marelui-Profet
primeste jertfa, Ardere-de-tot !…

În Rugaciunea-focului, adoarme…
Târziu lumina candelii se stinge…
Un înger furisându-se-n chilie
de-asupra fruntii, nimb subtire-i ninge !…
Vrasmasii gem la pragul lui, pe coarne !…

Movila-i sta nisipul lânga usa…
A tot crescut rugina pe zavor
uleiul a-nflorit într-un ulcior
dar trupu-i sta-n genunchi, desi-i cenusa…

Pe-o lavita, alaturi, rânduite
mai multe carti. Pe-o foaie în Ceaslov
scrisese el sfintitul lui hrisov
în patru rânduri, vorbe aurite ;

“Sa ma iertati, parintilor, va rog
C-având putina treaba, azi cu Domnul
m-a biruit, în rugaciune, somnul
si v-am lasat, cenusa mea, zalog…”

Dar necrezând ca-i mort cu-adevarat
Cu mâna l-au atins peste vesminte…
Se risipi cenusa lui fierbinte
si sarutând-o… am plâns îngândurat ?…

Florile virtutilor
(Tapte flori)
lui Justin Paven

A crescut un trandafir
pe-o ruina-de-cetate
si în fiecare noapte
lastareste câte-un fir…

Dupa sapte zile, iata
a-nfratit într-un boschet
si-i atâta de cochet
parca-i un lastun-de-fata…

Dupa sase saptamâni
fiecare ramurica
poarta-câte-o roza mica
leganând-o parca-n mâini…

Ti apoi… dupa trei zile
toti bobocii-au înflorit !…
Cine-n lume n-a dorit
Florile, de soare pline ?!…

Dar nu-s flori care se trec
sub arsita si la vânt
caci în numele lor sfânt
în virtute se întrec… :

Una, parca-i Marta-n râvna…
Tot se-ndeamna sa mai creasca …
alta, cu rabdare-aduna
un cuvânt, s-o mântuiasca…

Iar cea cumpatata-n toate
creste-nalta si frumoasa
lânga dânsa zi si noapte
curatia, haina-si coasa…

Urmatoarea taie drumul
spre Cereasca-Vistierie
împartindu-le parfumul,
si-au numit-o, darnicie !…

Iar plecata sub petale
creste tainuindu-si gândul
umilinta, cu-ale sale
biruinte, pe de-a rândul…

Fara pic de gelozie
între dânsele se-ndeamna
caci li-i sora bucurie
în noblete, alba doamna !…

Acum toate canta-n soapte
“Cântarea cântarilor”
asteptînd sa vina-n noapte
Mirele-asteptarilor…

Iar ruina-de-cetate
îmbatata de-al lor cânt
s-a schimbat si ea-ntr-o noapte
într-un munte înalt… Ti-un sfânt,

A venit sa locuiasca
Chiar într-însul. Ti de-atunci,
sufletul sa-si mântuiasca
face fel de fel de munci !…

Într-o buna dimineata
l-au gasit niste pastori
adormit. Crucea-i sta-n brata
în buchet de sapte flori !…

Cocostârcul tainic
lui Ion Ianolide

A venit un cocostârc
de departe, de pe balta
cu parfum subtil de smârc
si cu talie înalta…

Melancolic în privire
toata ziua cata-n zare…
nu gaseste potrivire
între-acest pamânt si soare !…

Unde vine… unde pleaca
gândul lui, cu el, în zbor,
toate vietile s-apleaca
si-n pamântu-acesta mor !…

Dar nu poate sa gândeasca
viata lui, la fel sa fie…
Ti prinzând sa-l ispiteasca
a Luminii-Împaratie,

Plescaind din ciocu-i mobil
da semnalul si se-nalta
cu alura lui de nobil
elegant ca o balanta…

În lumina, sus, se-nalta
într-un cerc frumos plutind
ca o Cruce peste viata
peste lume… biruind !…

Îmi pregatesc o sarbatoare
lui Marin Naidim

Îmi pregatesc de mult o Sarbatoare
frumoasa ca o nunta-Împarateasca…
O cupa-adânca, un potir-de-floare,
traind-o-ntreaga, în mine sa rodeasca
Lumina-lumii cea fara de moarte
Lumina-lina-a lumilor albastre
de care am aflat citind o carte
ce m-a purtat cu sufletul prin astre…

Cu o podoaba scumpa de brocard
Pe care-o poarta doar Împarateasa
împodobesc simtirea-n care ard
caci sufletul, Iisuse, ti-e mireasa

Îmi pregatesc de mult o Sarbatoare
frumoasa ca o nunta-Împarateasca…
Port Sarbatoarea-n gând ca pe o salba
tot asteptând cu dor sa ma-ncununi !
Iisuse, fa din mine Floare-Alba
si-n Raza-Ta, nectarul sa-l aduni !…

Poteca luminii
lui Nicu Mazare …

Piciarele noastre pipaiesc
Pe “muntele noptii”,
Poteca-luminii…
Ti bâjbâind prin “valea seaca”
- prin valea umbrei mortii…
cu carnea rupta de patimi
cu inima doaga
cu mintea ghiol,
se-ntuneca zarea
si ne-neaca duhoarea mortii…
De muntele noptii
mereu ni se lovesc picioarele
caci Poteca-luminii
din pricina vinii
Nu ni se-arata…
Suflete ! Pieri-vom de-odata
ca orice suflare ce nu mai revine ?!…
………………………………………….
Doamne,
festila care fumega
n-o stinge !…
Ci mai degraba-aprinde
toate stinsele faclii
sa lumineze lumina întru întuneric !…
Doamne,
Te asteptam sa vii
în ieslea saraca a sufletelor noastre
si sa învii la Viata-Noua
puterile,
lîncezile, uscatele, pustii…
Doamne,
nu mai cer nimic
caci toate câte trebuiesc
le stii…
Vino, Doamne !
Ma pregatesc si Te astept sa vii !…

Taina curcubeului
lui Iulian Balan

Culori liliachii de curcubeu
se estompeaza pe fundalul clar
înhorbodând cu ciucuri de cristal
cearceaf-albastru-imaterial…

Se-aduna snururi unul lânga altul
si se-mpletesc… tesându-se mereu
cu ros…, cu galben…, verde…, cu albastru…
culori liliachii de curcubeu…

În fiecare brazda de culoare
e scrisa-o taina a lui Dumnezeu
si-n fiecare floare din gradina
e-o lume de culori din curcubeu…

De câte veacuri peste cer ti-arunci
culorile din brâul-de-fecioara, Natura ?…
Dar nici o inima,
nici ochiu,
si nici o mâna,
n-a prins sa ti-l dezlege, ca-n povesti,
caci Fat-Frumos nu s-a nascut Sânziana
iar noi te admiram cu ochi de huma !…

Psaltul din vis

Preotului Ion Negrutiu-Oradea
…si se facea… un munte’nalt…, înalt…
crenel de neînfrânta Cetatuie…
Poteca-ngusta… Cine sa mi-l suie ?!…
Ti la piciorul muntelui, un Psalt…

Cântare lina unduia pe buze
ce povestea de-un Fiu-de-Împarat
care vazându-si Tatal suparat
Razboi porni, în sunet de cobuze !…

S-aduca împacarea-n Casa Lor…
Luminile sa arda în Potire
si într-o Zi, Biruitor si Mire,
‘nalta un Steag-de-Pace, tuturor…
Radvanul-Bucuriei sa-l încape
Heruvii pus-au osiile-n cruce…
De unde vine, unde mi se duce
n-o stiu noianul Marilor-de-ape !…

Dar ca ramâne limpede privire
în nesfârsita Lume-de-lumini
ne-o spune fata tainicei-gradini
Oglinda, reflectând în noi iubire…

Ti Psaltul, povestind, ma îmbia
sa urc Poteca-ngusta si abrupta
Ti îndraznind…, pornii si eu la lupta
târându-ma pe brânci… abia…abia…

Taina melcului
Preotului Agaton Teodorescu

- Tu, melcule, faptura prea ciudata
ce portti cu tine-n lume locuinta
de mult vreau sa te-ntreb : de ce-a fost data,
de Dumnezeu, atât de grea sentinta
sa duci tacând cu tine orisiunde
chilia purtatoare de osânde !…

- O, tinere, ce bucurie-mi faci
caci multa vreme poate-acum sa fie
de când astept ca si tu sa te-mpaci
Cu Dumnezeu în sfânta ta chilie.
Sa pot vorbi, un lucru-ntâi îti cer
sa-ti faci o cruce, gându-având spre cer !…

Tu vezi faptura mea neputincioasa
care sfioasa luneca prin foi
si lacrimile-n cale îsi revarsa
un drum facând din ele, pentru voi,
cei care nici acum nu vreati sa stiti
ca în Hristos ati fost împodobiti…
O, daca-ai sti cât as dori sa zbor
sa sorb înaltul cerului albastru…
Dar nu-s nici ciocârlie, nici cocor
si doar cu gândul ma ridic spre Astru
Caci singur numai din toata zidirea
Privirea pot în mine sa o-ntorc
si minte-atunci e una cu simtirea
în cântecul cel sfânt pe care-l torc…
Ti-n torsul cântecului meu frumos
ia chip Lumina lui Iisus Hristos !…

Asa si tu în sfânta ta chilie
privirea poti în inima sa-ntorci
si lacrima-n smerita-bucurie
s-o versi pe drumul-crucii, ;a Hristos…
deci nu e purtatoare de osânde
chilia despre care ti-am vorbit…
Eu, doar simbol sunt care duc oriunde
pe Dumnezeu în trup salasluit …
si-Acel ce-ti sta jertfit pe-altarul mintii
sa-ti fie hrana-n inima, Credintii…
Iar eu,
pe melc l-am pus sa-ti spuna tie
ce-nseamna-n rugaciune ISIHIE !…

Balada sufletului

Doctorului în drept, Trifan Traian
si prietenului sau, avocat, Marian Traian

- Fragment -

Noaptea înveleste muntele-n balada…
Jucarii pitice ies tiptil din “lada” …:
Rodii aurite.. Venus scânteioasa,
Luna-n fulguire-alba-de-mireasa,
Picuri-de-lumina vii si dolofani.
Rasuciri de clipe printre mii de ani…,
Lanturi aruncate peste mare-n joc,
Discuri nazdravane în vârtej-de-foc…

Cântecul lor tainic carui tron închina,
setea lor de spatii ce gând o alina ?!…
…………………………………………..
Dorm haiduci pe veacuri, flintele stau perne
Laicer, padurea, inima le-asterne…
Molcomeste focul limbile sub spuza
nici o adiere nu le joaca-n buza…
Prin frunzis de ace linistea se plimba
Haina nevazuta orele i-o schimba.
Coborâta-n vale gâlgâie-n pâraie
Nimenea n-o vede, nimenea n-o taie…

Singur eu… prin vreme… gând cutezator ,
Pelerin, îmi caut misticul izvor
Undele luminii într-însul sa vibreze
sufletu-mi gustându-l sa nu înseteze !…
…………………………………………….
… a cazut deodata un stejar în parc
doborât de traznet din seninul arc…
……………………………………………..
Ah!… Cine sa-nteleaga… sa m-asculte, cine?…
Limba-Noptii-Neagra la ureche-mi vine:
“Ttii sa-mi spui “mândrie”, ce vede albina?…
“Ochiul mintii tale si-a vazut lumina?…
“A putut vreunul “soarele” sa-l stinga?…
“Unde e placerea, veacul sa va ninga” ?…
“Binele sau Raul au vreo existenta ?!”
“În balanta voastra nici o diferenta
Libertatea voastra poarta jug frumos
“În balconul-mintii nu ia chip Hristos!”
O, statui solemne fara piedestal,
Grabnic lustruite pentru “festival” !
Jucarii amorfe puse-n galantar,
Tehnic scaparate fara de amnar !…
Zgudui-te suflet: om esti sau tâlhar!?…
………………………………………….
Cine sa-nteleaga ?… Sa m-asculte, cine ?!…
Limba-Noptii-Neagra, sfredeleste-n mine !…
……………………………………………

Taina salcâmului
Pr. Monah Arsenie Papacioc

Sa nu mai stie stânga mea ce face dreapta
am întrebat salcâmul cel smerit
care-ntelept îsi tainuieste fapta
si gândul de mândrie si-a ferit,
care-i lucrarea lui cea minunata
de-a poruncit lui Moisi, Ziditorul,
ca lemnul sau în aur sa i-l bata
si Cortului sa-i fie purtatorul ?…

Ti râvna cunoscându-mi-o salcâmul
o ramura a-ntins sa ma umbreasca
cum mângâie pe ucenic, batrânul,
sub ascultare vrând sa-l mântuiasca…
Ti zise:
Eu, rodul meu, din floare, primavara,
îl dau albinei sa mi-l puna-n stup…
În teci si-n tepi eu îmi primesc ocara…
cu mierea, gura tuturor astup…
Caci rodul curatiei florii mele
licoare parfumata-i mai presus
de orice dar! Caci dupa Înviere
un fagure-a gustat întâi Iisus !…

Din ceara mea albina plamadeste
faclia care arde pe altar
prin care, în lumina multumeste
faptura înnoita AZI sub har…

În lemnul meu, un cariu nu patrunde
cum nu patrunde-n trup sfintit pacatul …
si de ma frângi eu lastaresc oriunde
acelasi chip luând mereu în altul !…
Cum lastaresc din Jertfa-ntotdeauna
lumini ce umplu veacurile toate
prin Jertfe-Vietii-Celui-far-de-moarte,
în care Gândul si Lucrarea-s Una …
……………………………………..
Ti poate pentru-aceea Ziditorul
a zis lui Moisi lemnul sa-mi aleaga…
Tu, primavara-vietii tale, întreaga
Lui s-o jertfesti smerit. Ca-Înselatorul
în cale vietii ghiarele-si întinde
si urla ca un leu ce flamânzeste !

Rodirea-ascunsa ghiara lui n-o prinde
ci dintii-n teci si-n teoi si-i strepezeste …
Ti veste, el stângaciul, pâna-a prinde
de fapta minunata-a rodniciei
tu dreapta ta spre ceruri o întinde
si ia-ti pe cap Cununa-Vesniciei !…

Aveai si trup ?
lui Vasile Rafan

Au crescut amintirile peste tine
ca o padure batrâna
în care mosii si stramosii
îsi ascundeau, în bordeie adânci,
icoanele,
de teama sa nu le profaneze pagânii !…

O, ce tacut, ce-adânc ti-era sufletul !…
Doar prin lumina lacrimilor
Ochii tai tradau tulburarea afundului…

Câteodata, fata ta de lumina pala
se crispa
dând în vileag vedenii de taina
din apele duhului tau…

Ti ca în fata unui arhanghel
sufletul meu cadea la pamânt,
cerând îndurare…
Atunci tu zâmbeai…
iar eu,
cutremurat,
vedeam cum s-aprind lumini
pe culmile Ardealului…
din Rugul tau !…

Sora-de-caritate - Gherla 1951-52

Lui Costica Pascu
Mi-e moartea Sora de caritate…
cu ochiul ei limpede m-asteapta
si-mi cânta un cântec de-alean…
Povestea vietii mele se deapana
fir-de-lumina
pe-un mosor nazdravan…
Albe-mi sunt toate visele,
albe-amintirile…
Ti-n noaptea înalta de veghe
chiar “Sora” îmi pare ca-i alba…
Târziu si departe
timpul se desparte
cu lovituri de ciocan !…
“Sora” s-apleaca peste mine
si-n soapta :
” e ceasul al doisprezecelea!”

Cineva si-aduna parca hainele-n graba…
Trandafirul din glastra
si-a scuturat petalele toate…
Decolorate,
par niste pietre nestemate…
falsificate…
“Sora” si-a schimbat halatul,
patul,
si parca … grija
pentru altul…

Ce timida sta acum mai departe de mine…
Parca si-ar cere iertare, în rugaciune…
Parca i-ar fi rusine…
Ca atunci când un om mare,
gresind,
a savârsit o facere-de-bine…
sau
ca atunci când un copil
jucându-se frumos si bine
a facut o prostie… o blestematie …
…………………………………………….
Eu… toate le-am iubit în viata
Ti nu în parte !…
dar pe mine,
nici macar Sora-de-caritate !…

Mama

L-astepti de-atâta timp sa vie
o vorba numai sa-i auzi
si-n viata ta, acum pustie,
o raza de noroc sa-nvie
si-apoi plângând de bucurie
poti sa te stingi !…
Ti-s tâmplele cu-argint stropite
si-n ochi tu nu mai porti scântei…
Doar unde-adânci tu porti în ei
iar fata-n unde ti se-mbraca
si-n coltul gurii un suspin
ramâne ziua-ntreaga…

……………………………….
Te uiti pe drum…, l-astepti sa vie…
si-n zare când apare-un om
tresari… zâmbesti de bucurie…
dar nu e el…Ti-atât amar
s-asterne-n sufletu-ti atunci
c-o lume-ntreaga de-ai avea
cu toate bunurile ei
tu o arunci…
Ti noaptea la icoane cazi
si zori-de-zi te prind plângând
si-ntreaga viata ta e-un chin
cu plânset mut si cu amar…
Ti-n cuget te-ndoiesti s-ajungi
sa-l vezi înainte sa te stingi…
Ti gându-acesta-ti da fiori
si ochii de durere-i strângi…
………………………………
L-astepti de-atâta timp sa vie
o vorba numai sa-i auzi
si-n viata ta, acum pustie,
o raza de noroc sa-nvie
si-apoi plângând de bucurie
poti sa te stingi !…

Scrisoare prin posta … din gând

- Primavara ‘43

Draga mama,

la noi au înflorit caisii
(zaresc pe sub oblon de ferestruie)
si salciile plâng pe malul apei…
caci curge mai aproape Aiudelul
pe dealuri turme de cârlani agale suie
si mâna-n urma lor copilele balaie…

De-asupra, cerul si-a deschis adâncul
si-n albastrimea-i mi se pierde gândul…
si soarele se scoala mai devreme
si cata, spre fereastra mea, la mine..

Eu nu mai pot acum sa ies din “casa” ,
si stau cu dorurile, ciucur, la zabrele…
Le-as da frâu liber peste zari sa zboare
dar mi-e ca voi ramâne fara ele…

O, mama !
Doar gândul pentru tine-i liber
si numai el goneste-ntre hotare…
Primeste-l, dulce mama, lasa-l
Sarutul meu sa-ti puna la picioare !…

Mama vrea sa cânt…

(o nalucire din mintea mea)

Ce sa-ti cânt mama, ce sa-ti cânt ?!…
Pe unde-am fost eu lumea nu cânta !
Ci numai tremura sub bici,
plânge si privegheaza
si scuipa sânge…
Ce sa-ti cânt ?!…

Te uiti la mine, mama,
ca la o aratare straina si bolnava…
Nu sunt stafie !
Sunt om, mama !
Mi-e foame si mie !
Dar mai ales mi-e sete !
O, nu de apa !
de viata-adevarata !
Fara ziduri…, fara lanturi…
fara paznici la poarta…
fara satan, în gânduri, de garda …

O, mama,
va veni o zi când nu vei mai plânge !
Ti-atunci fiul tau o sa cânte
Sa cânte, si lumiii si tie
Sa cânte de bucurie
Cântec de marire
Cum a cântat lui Dumnezeu,
David,
Din psaltire !…

“Misterul Brazilor”

Sufletul meu
colinda noaptea si ziua
colinda ziua ti noaptea
prin padurea de turle din Brazi…
ca o stafie-a-dragostei
în primul camin
de tineri nefamilisti…
La nivelul (etajul0 cel mai înalt !…
Urca pitulat pe scara de servici…
Ba-i aici…,
Ba…nu-i aici !…
Arde ca un licurici !
-Sufletul meu, sufletul meu
cum stai lânga poarta “cetatii”
si nimeni nu-ti deschide
nimeni nu te-aude,
nimeni nu te stie…
ca într-o chilie întunecata,
zabrelita
un monah, o stafie !…
Ah, suflete plin de necaz
stai mut cu rugaciunile tale
scrise de mult
în rime de “cuvânt zalud” …
stai strâns ca într-o diafragma
de beton,
sufletul meu,
înfricosat de lume,
de viata….
de tot…
si de om !…
Parca-ai fi mort ! …Taci !…
Ca te-am legat cu vraja rugaciuniii
sa nu treci prin zidul
dintre-a treia si-a patra chilie…
Din coridorul lung
s-ar auzi ca un ecou
soapta ta…
oare, pâna la glezne,
pâna la genunchi…,
pâna la brâu…!?
Eu stiu ?…
Caci te-am zidit ca pe Ana lui Manole…
Adu-ti aminte
cum ascultai ciocârlia
în grâul rosu de maci…
Taci ! Mai stii cine poate s-auda ?
Nu trebuie s-aud nici eu !
Sau poate nici Dumnezeu ?
Ti pâna când ?!…
Nimeni !?…
-O, nu ! S-aude, sufletul meu!
S-aude geamatul,
plânsul tau !…
S-aude pâna la Dumnezeu !…
O, ce înviere !… Ce înviere !…
Ca o nebunie !…
Auzi tu sufletul meu, auzi !
Sa te dezgroape din putreziciune
cu ciocanele, cu baroasele
cu târnacoapele,
din piatra ferecata
Flacare…, Floare…,
Viata pentru Vesnicie !…
Ce sfânta-nebunie…
sufletul meu ?
-Fricosule !
Cânta acum lui Dumnezeu !
Cânta de bucurie !…
Cânta lumii…,
cânta-mi si mir !..
Fire-ar sa fie!…
Te-ai îndoit un pic de Vesnicie,
ca Petru !…
Fricosule !…

ÎNCHINARE

La Trilogia lui Brâncusi

(”Trebuie sa creem ca Dumnezeu”)
C. Brâncusi
- Interpretând dictonul lui Brâncusi, aceasta ar însemna a creea desavârsit ca fond si forma.
- Din punct de vedere al Creatorului divin, aceasta posibilitate este fara dubiu.
- Din punct de vedere al creatorului uman, aceasta însemneaza ca cel care se implica în actul creatiei, trebuie sa fie un spirit purificat prin împartasirea luminii divine.
- Fara aceasta cunoastere, creatia lui va fi doar o stea cazatoare.

Constantin Brâncusi ?

“Fericiti cei curati cu inima
ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”
(Fericirile)

Nimeni, ca pastorul, nu are ocazia sa traiasca starea de curatie ata de simplu si nefatarnic.
Pentru el, toate sunt demne de contemplat, ca niste minuni, fara posibilitatea de a le gasi un cusur. Minunea e la tot pasul în Gradina lui Dumnezeu, pe care o vede cu ochii lui, o pipaie cu mâinile lui, o calca cu picioarele lui si aude toate miscarile si întelege tot rostul creaturilor Lui. Din aceasta pricina, miracolul nu mai este pentru el miracol, ci stare fireasca. El traieste în miracol, ca o conditie si stare normala a vietii lui.
Iesit din aceasta conditie materiala si spirituala, Brâncusi nu va avea liniste, pâna nu se va reintegra ti va fi reintegrat în ea..
Va gasi o cale noua : calea lepadarii si renuntarii constiente loa sine si la tot.
Dumnezeu va fi proslavit firesc, fara declaratii si declamatii, într-o rugaciune a spiritului si a muncii spiritualizate si spiritualizante, materia transfigurându-se în idee pura de înaltare spre Absolut, spre eternul divin.

Masa Tacerii

(Roata timpului ! Constrângerea si dilatarea timpului ! Forma fara unghiu mort ! Puterea centrifuga si centripeta!)

Tot coborând pe Jiu cu oile
îsi revarsase curcubeul
peste plaiuri, ploile…
Ti din radacinile brazilor
zburara de-odata cocosii,
pe culmile caselo,
si-ncepura sa cânte…sa cânte…
de rasuna Soarele
si toate nemuritoarele…

Mi se facuse foame
mi se facuse sete…
Da ce foame,
da, ce sete !…
Cu ochiii nu ma saturam vazând
cu urechile auzind
si cu inima poftind !…
Ca ma ardea pe dinlauntru
ca de dragoste
ca de pacoste !…
Nevasta,
tot râdea de mine
ca-i spun vorbe sucite
cu doua si noua întelesuri
fierte cu dresuri…
… si iata ca dam într-o poiana
de-o moara!…
da.. parca visam…
ca moara…, n-o vedeam…
Dar morarul,
scosese pietrele-afara
pe iarba
pesemne, sa le frece,
sa le fiarba !…
Sa facuse din ele o masa mare
(cum are pe-acasa fiecare)
da-n locul celor trei picioare
pusese cealalta piatra de moara
Rânduise-mprejur
si vreo dousprazecescaunele…
ca niste ceaunele…
ca niste ceasornice vechi
de-alea cu care se joaca copiii
cu nisip ele
si tot poftea drumetii la cina !…
Ma-mbia pofta din inima sa intru
Îmi sarutai nevasta
si-o lâsai râzând
la Poarta… afara!
Dau sa m-asez la masa
si-mi fac cruce !…
Masa goala !
Fara lingura,
fara strachina,
fara oala…
si… cam departe…
nu-mi venea la-ndemâna …
mi-ar fi cazut mamaliga în poala…
Tedeam…
si ma uitam…
si ma gândeam…
si Jiul curgea… curgea… curgea…
si parca nu întelegeam
de unde-mi veneau în minte
atâtea cuvinte sucite:
“anul, ca ziua…
“veacul, ca saptamâna…
“si-o mie de ani,
“în gramada asta de bolovani!…”
…morarul, parca nu mai era…
parca-l luase apa…
asa se facea…
…si vatra mesei
începu sa se-nvârte de-odata
cu mine…, anapoda…
Ca atunci când stai pe malul Jiului
si te ia ameteala
si malul luneca în sus
si te duce…, te duce…
de unde vin toate câte nu-s,
de-a-ndaratelea…
…si iata c-ai mei, toti,
venisera ca niste hoti
si s-asezara pe scaunele, furis
de-i vedeam cu ochii deschisi…
si mama, si tata… si fratii…
bunica…, bunicul…,
tot neamul … si tot satul cu ei !…
sedeau de vorba
roata …pe dasagei
si-si asteptau rândul la… moara !…
….. Ehei !… dar acum,
parca se-ntoarsera scaunelele cu ei
si-i vedeam pe dedesupt
ca-n oglinda Jiului…
si Jiul curgea… curgea peste ei…
si-i macina… si-i mesteca…
si-i facea
mamaliga calda de mei
de-o mâncai cu ochii dulceata ei…
…si Jiul
si mi se facea
si Dunare… si Mare…
si Nistru … si Tisa…
Carpati si Câmpie
între patru hotare…
si ou… si ciocârlie…
si peste.. si Narcis…
de toate … ca-n vis…
cum au fost de-o vecie !…
…dar acu… parca da sa se-ntunece..
Ti Crugul-cerului se oglindea în Jiu
de se zbateau stelele Zodiacului
ca o morisca de zmei zapaciti
ca ma luase iar ameteala…
parca ma dusese Maiastra
pe al’lalt tarâm… cu sminteala!…

Poarta sarutului

(Poarta celor doua taine: Viata (nasterea) si Moartea; Conditia reunificarii în androgin, a celor doua principii, masculin si feminin (rational si afectiv). Creatorul îsi oglindeste Chipul în creatia sa pentru a si-l reintegra într-un act de cunoastere si recunoastere reciproca, într-o infinita crestere a iubirii, multiplicata în atâtea eu-uri determinate de un Eu nedeterminat).

… si… numai ce-aud în inima
ca ma striga la Poarta … Nevasta!…
Dau fuga sa vad…
si când colo.. ce vis !?…
O gasesc adormita…
…ca moarta…
pusa-n Racla… la Poarta…
Sus!
Cum pui într-o lada-de-zestre
un talisman…,
un odor nespus!…
Ti ce frumoasa!…
Mireasa!
O “Domnisoara” aleasa!
Ca o pasare-n zbor,
Ca un fus vrajitor !…
Ah! O cupind…si-o sarut… si-o sarut…
si-o sarut…
si mi-o asez lânga mine
domol…
sa nu mi-o trezesc…
sa n-o scol…
Ce bine ne sta
pe aceiasi perna-de-vis…
Amândoi!
Parca-alergam desculti prin trifoi…
…parca treceam pe sub bolt2 de razahie…
…acum, parca mergeam la Cununie
cu fluturi de-argint pe Caciula si iie!…
Parca eram asa de-o vecie!…
Ti toata lumea
Intra pe POARTA
Cu INIMA într-o mâna
Ti cu MINTEA într-alta
TI IETEA
Rotund îngemanati, ca într-un sarut
si-mbratisati în convoi,
râdea de bucurie
si se saruta cu noi…
…si tot mergeam înainte
si ne-aduceam de toate aminte
de când eram copii
si lalaiam cântece fara cuvinte
si crestam cu briceagul nuiele
si mânam mieluseii cu ele …

Coloana recunostintei

(Pomul vietii : al individului (modulul) si al neamului (suprapunerea modulelor cu aceleasi caracteristici): Transfigurarea materiei, Zborul (mutarea) în transcendent).

…dar…când s-ajungem la Hotarul
dintre Pamânturi si de Ape…
numai ce vedem un stâlp de Foc
ca o vâlvataie !…
…fara Început… fara Sfârsit…!
ca Scara din visul lui Iacov
când s-a culcat cu capul pe altar
ca pe-un ceaslov…
da… parca era de piatra…
de fier…
vapaie pâna-n Cer…
ba
se facea
ba
se desfacea
si
iar se-mplinea
si
se tot’nalta …
si… mari… de-odata
parca
era stâlpul nostru de nunta
din ograda…
sau…
al din hodaie…
pe care-l cioplise badea Tofron
si zisese
ca-n padure sub el
nu mai crescuse nici o “pastaie”…
Mi-aduc aminte
cum ma rezemasem de el
si-l îmbratisai
si-l sarutam
si ma-nchinam
si-i jurai Puicutei…
…da ce nu-i jurasem…
o droaie de vorbe…
dar..numai în gând
ca–n fapt … nu-ndraznisem..
…si-o-mbratisai
si-o sarutam…
si-o sarutai
si-o-mbratisam…
si râdeam… si plângeam…
si plângeam si râdeam
de ni sempreunara lacrimile pe obraz
sirag de bucurie…
Fire-ar sa fie…
ca nici nu mai stiu…
a fost asa…
sau…
asa o sa fie !…

- Mai Constandine,
(c-asa-l chema pe ciobanasul care-l
luasem cu mine sa dea dupa oi)
Cine te puse, neica., pe tine,
(ca parca-n vis el le facuse toate)
Cine te puse Neica Constandine
sa izvodesti atâtea semne minunate
de ne lasa si cu sufletele-n fiorate ?!…

- Ia, asa mi-a venit mie !
Ti-asa am vrut!
Sa se bucure lumea, iarasi…
ca la început
de frumusetile simple si sfinte
pe care le vedea…
cu care vorbea…
si pe care le-a pierdut
prin pietre…
prin lemne…
prin lut…!
C-asa m-am gândit eu,
ca un dumnezeu,
la…Stâna.. de mult!…
- Mai, ce Minte,
Ce inima
si ce Mâna nastrusnica ai!…
Te-o fi harazit Sfântul si pe tine
cu vre-o Cununa din Rai!…
Dar acum… hai!…
Grabeste sa mulgem oile
ca da soarele-n strunga!
Manânca si te hodineste
ca mâine
iesim iar la Cântatul Cocosului
cu ele la plai
si iar luam Visul de la cap…
Hai, Constandine, hai!
C-a zburat Maiastra,
Cu visele tale,
Cu visele noastre,
în lume si-n Rai…
Hai, Constandine…Hai!…

CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALATURI DE CREATIA MARELUI BRÂNCUTI

Mai întâi, toata gratitudinea noastra penru stradania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine si simbol la Brâncusi”, a intuit actul fundamental al creatiei brâncusiene, privirea din launtru a operei, din Dumnezeu a Creatiei, din pogoramântul Ratiunii divine în Cuvântul Sau întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult si mai deschis, dar la data aparitiei lucrarii, chiar si “cititul printre rânduri” constituia o primejdie si pentru autor si pentru editura. Ti daca, oarecum, în parte, planul lucrarii mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine si Simbol la Brâncusi”, vina este a mea.

*

Ratiunea lucreaza nu cu notiuni, ci cu lumina. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumina supranaturala, ceea ce înseamna revelatii..

De aceea, orice judecata rostita, consecinta a revelatiei interioare, este un act definitiv al ratiunii, ireversibil, o sanctiune, o sentinta de condamnare pe viata, pe viata vesnica, împotriva, întâi, a celui ce rosteste si n-o împlineste si apoi, a oricui o aude, daca n-o respecta.

De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-ati auzit va va judeca”. De aici si satrea de vinovatie pentru actul cunostintei pe care-l are cineva, fata de actul cunoasterii, adica netransformarii lui în act de tr2ire.

Pentru ca acest cuvânt nu mai este o simpla notiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligatie de constiinta pentru experimentare, o hotarâre care are putere de viata si de moarte pentru cel care a luat cunostinta de el.

Acest cuânt contine în el fulgerul initial al revelatiei cu care s-a împartasit ratiunea creata a îngerului si omului si pe care ratiunea respectiva l-a îmbracat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeasi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împartaseste cu cunostinta adevarului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatal) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este întelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine daca nu-i este dat (nu e chemat) de Tatal Meu”.

Ti acum, aparent, o diversiune:
Doua sunt pacatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a savârsit si le savârseste împotriva Creatorului sau si împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii si cu Creatorul si ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) si desfrânarea, fiecare cuprinzându-se si spiritual si material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.

Îngâmfarea (trufia) înseamna situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necuratia mintii, (a sufletului), fiind desavârsita la categoria înger (duh) si ireversibila deci în spirit, ca unul ce nu poate trai conditia devenirii (caderii si ridicarii, a mortii si învierii) spre deosebire de om, caruia aceasta conditie i-a fost data ca posibilitate de salvare, platind cu disparitie vremelnica (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea si comuniunea spiritelor sfintite, prin întunecare, prin rasturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), ramânând o constiinta (spirit) sanctionata prin însasi cuvântul “Non” (nu), opus oricarui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirma prin cunoasterea ti recunoasterea Eu-lui si a eu-lui celorlalti (a lor, celor creati).

De aici si aceasta formidabila exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice ca iubeste pe Dumnezeu, sa iubeasca si pe aproapele, (fratele sau)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei si ei în Mine, pentru ca toti sa fie una în noi”… (Ev. Ioan).

De aceea pacatul acesta este groaznic pentru conditia spirit, respectiv pentru diavol.

Caci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenta, Enuntarea ei si Realizarea, (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fara constiinta existentei în sine, fara posibilitatea de a enunta eceasta existenta si fara realizarea prin sine a actului creatiei), desfiinteaza astfel esenta Existentei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existente si neputându-se totusi desfiinta, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputintei de a trai în, si a cuprinde în sine iubirea de altii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine si prin sine ( a se, per se, in se).

Desfrânarea, vizibila mai ales în tup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necuratia trupeasca, ascunsa în spirit în dorinta de posesiune a creatiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumusete divina, având ca finalitate satisfactii instinctuale si nu multiplicarea chipului lui Hristos în creatie.

Desfrânarea te scoate din comunitatea si comuniunea trupurilor sfintite (adica din Biserica, din trupul mistic al lui Hristos, ca madular infectat, care trebuie extirpat daca nu se vindeca. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate pâna la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)

Dumnezeu desfiinteaza nasterea din pofta barbateasca si trupeasca prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apa si Duh, natura umana în conditia nasterii din Dumnezeu si desfiintând astfel stapânirea lui satan asupra creatiei. Aceasta nastere noua pe care n-o priceoea Nicidim si pe care omul, chiar dupa botez, o desconsidera si o ignora, i se face mai grea acuza pentru ca în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconstient ci unul constient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania si pe Safira în situatia de a-si rosti în spirit sanctiunea mortii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfactii trupesti) si mândria falsei lepadari de cele pamântesti ci în duhul personal si în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserica.

Pentru a preciza gravitatea acestui pacat, Sf. Ap. Pavel explica cu claritate fara echivoc: “Orice pacat pe care-i facde omul este în afara de trupul sau (mistic), dar cine savârseste desfrâul (curvia) pacatuieste în însusi trupul sau (mistic) (I Corinteni).

Acestea au fost un fel de paranteza pentru a putea întelege cele ce urmeaza.

Pentru ca acest mare monah al culturii românesti, Brâncusi, nu va putea fi înteles decât cunoscându-i nu numai forta pe care o dau cultura, talentul si tenacitatea, ca sa nu zicem ambitia de a fi original, ci actul straduintei spre puritate desavârsita, spre sfintenia si simplitatea vietii, constient ca harul lucreaza prin cei puri.

De aceea, cine vrea sa desparta opera lui Brâncusi de Crestinism, de crestinismul românesc (si veti vedea de ce spun asa), nu va întelege nimic din creatia lui.

Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifica si se topesc în viziunea crestina.

Aceste elemente revelate cu anticipatie omului, pentru a-l recunoaste prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncusi le regaseste în arta straveche romîneasca…

Brâncusi nu este un crestin de parada, nici unul de rit.

El se ridica deasupra formulelor si formelor marturisite, desi se serveste de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin întelesul poe care-i capata acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendenta, sublimând parca materia, obligând spiritul prin contemplare, sa se detaseze de materie.
Nu existenta materiala sau biologica ci spiritul ei este acela care da sens existentei vazute (formei receptate).

Din orice existenta vazuta (perceputa de altfel prin toate simturile noastre trupesti si sufletesti) trebuie sa transpara spiritul care o sustine în aceasta stare de existenta individuala, unica.

Odata despiritualizata, orice existenta devine posibila disparitiei, mortii (procesului de degradare si descompunerre în elementele incapTabile de reprezentare existentiala).

Ori, tocmai acest act îi realizeaza Brâncusi:

El pune materia în situatia de a-si legitima existenta prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, asa dupa cum Creatorul Etern este “vazut” (”întâlnit”, “cunoscut”) în creatia Sa.

Ti aceasta corespondenta înt5re spirite are loc tocmai pe acest “soclu” material care devine astfel, el însusi, purtator al nobilei atentii si intentii a spiritului Creatorului Etern.

De aceea dictonul lui Brâncusi “sa creem ca Dumnezeu”, însemneaza pentru el a (re)încarca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab initio în intentia Sa (în Planul Sau), adica de a o face nemuritoare, de a o învesnici.

“O sculptura (orice creatie artistica, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncusi) nu se sfârseste niciodata în postamentul sau ci se continua în cer…” (în întelesul spiritual n.n.).

“Materia se sfinteste sau se întineaza în functie de intentia cu care o atingem” va zice un parinte al pustiei (fara certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindca am citat din memorie).

Asa cum, framâmntând lutul si suflând asupra lui Duh de viata, Dumnezeu a dat sens existentei material-spirituale, constiente, subiective, tot asa artistul respectiv, Brâncusi, “încarca” materia (existentele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunica spiritului ce le contempla.

Orice om de cultura care cauta esenta lucrurilor se întâlneste în final cu Dumnezeu, chiar daca initial nu a dorit sau nu si-a dat seama de acest lucru (fapt). Aceasta întâlnire îi va fi fatala: va trebui sa marturiseasca Adevarul. Ti nu va mai avea niciodata liniste, absolut niciodata, pâna nu se va situa sub toata zidirea. (Recunoasterea ignorantei în conditia cunoasterii luciferice).

Dar atunci va fi salvat integral, prin Ratiunea divina care-i va satisface dorinta de cunoastere, prin Împartasirea cu Cuvântul Sau &ntrupat (întru care si prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoasterre pe masura dorintei de desavârsire.

Boala de care sufera astazi omenirea si de care va suferi orice om si orice comunitate omeneasca care se desparte de Biserica lui Hristos este inanitia spirituala (Neputinta de a împlini dragostea totala fata de Dumnezeu si de fratii (aproapele) lui).

Aproape nimeni nu vrea sa mai traiasca prin Adevarul Etern.
Fiecare vrea sa traiasca prin “adevarul” sau particular, egoist !

Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în aceasta postura, cei în cauza se vor întâlni cu Lucifer, caci: “Daca nu veti mânca Trupul Meu si nu veti bea Sângele Meu, nu veti avea viata în voi…” zice Mântuitorul. Iata sanctiunea fara rezerva rostita evreilor de Mântuitorul, ei care credeau ca vor putea fi integrati în fericirea eterna a lyui Avraam, fara recunoasterea, marturisirea si consumarea Adevarului, în însusi trupul si sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâta din Cer… si ca slujirea societatii, invocata de foarte multi, fara slujirea lui Hristos, fara conducerea ei spre Dumnezeu, este o forma deghizata de mândrie luciferica : “Fara Mine nu veti putea face nimic”, zice iarasi Iisus.

Deci orice gând, orice cuvânt, orice fapta, intentie sau chiar gest, care nu duce, nu indica sau nu sugereaza obiectul slujirii supreme - Dumnezeirea - este un act mort.

Finalitatea nu-i va integra.

iar omul trebuie sa lucreze, sa slujeasca în asa fel încât sa aiba personal constiinta si sa trezeasca în semeni constiinta ca va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divina, împreuna cu cei ce primesc slujirea lui. Toata opera lui Brâncusi, acest monah al culturii românesti, este o metafora a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creatiei Dumnezeului - cel - viu.

La noi, crestinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politica de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însusite scolastic, nici rit de manifestare magica sau vreo forma bogota de credinta…

La noi crestinismul este un stil de viata. (Nu spun eu pentru prima data acest lucru).

De aceea am zis mai sus : “Crestinismul românesc”.

Un stil de viata inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunitatii si al persoanei) n-a trecut prin hotarâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a supl;ini o lipsa, ci din dragostea de a comunica cu Adevarul, revelat în Cuvântul care striga : “Veniti la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!

În acest atasament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în aceasta stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a nascut asa cum se naste un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inima în trupul sau.

Poate ca acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatam istoriceste si implicit spiritualiceste.

Constatam ca în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo forma de pacat existent în trupul sau, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Ti acesta este un faptcare pare curios multora : consecventa acestui atasament si comuniunea ramânând nealterata fata de forma si fondul initial. Caci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau si al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricarui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecarui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce?
Pentru ca în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toti asa cum sunt, necenzurându-le libertarea prin vreo constrângere vazuta sau nevazuta: “Câte bordeie, atâtea obicee!”, pastrându-si deci aceeasi libertate pentru sine, fara vreo constrângere, fara vreo cenzura exterioara, sau impusa de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afara doar de cea interioara, de cea a constiintei lui. Libertatea îi da conditia de Om. De aceea el nu va lupta niciodata pentru proprietatea pamântului (sociala si nationala) despartind-o de legea de viata a acestui pamânt, legea româneasca fiind legea sinonima cu legea crestina, initiala, în care s-a nascut si pe care a mostenit-o nealterata. El nu se teme de cel strain ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufleteasca fata de libertatea celorlalti.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un initiat si un investit, dar nu si un cenzor al constiintei lui, daca nu se identifica cu Adevarul, în numele caruia vorbeste. Nu se sminteste, despartindu-se de Adevar, din cauza greselilor lui omenesti, ci lasa loc judecatii Supremului Judecator: “Mare-i gradina lui Dumnezeu!” va zice facându-si si cruce.

Dar când acest initiat se identifica cu viata (sau tinde) cu Adevarul, pe care-i cunoaste foarte bine si el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Ti nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al sau care egaleaza sfintenia. Ti sfintenia pentru român, nu trebuie decretata de vreun sobor. Aceasta este o treaba de ordin inventarietiv.

El simte aceasta sfintenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate iesi sau peste care nu poate trece, ignorând-o!
Recunoasterea acestei puteri a spiritului sfintit al aproapelui sau, sta într-un act tacut de venerare interioara, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumina.

De aceea acel chip ramâne, pentru el, Icoana ! Icoana vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi si apoi bio-fizice, dorind aceeasi înaltare, devenindu-i model sau reper în viata.

De aceea, (poate parea curios pentru cel ignorant în cunoasterea sufletului românesc), pe acelasi perete, alaturi de Icoana Omului-Dumnezeu si Dumnezeului-Om si a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Closca si Crisan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ttefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca niste tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinte ale aceleiasi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Muntii Apuseni, Bucovina, Muntii Olteniei, etc… )

Asa încât el si tot neamul lui de oameni, stramosi, mosi, parinti, sunt în Dumnezeu si se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenta vie cu cei prezenti, permanent în timp si spatiu, în timpul atemporal, în spatiul aspatial, în Eternitate, în Vesnicul prezent dumnezeiesc.

De aici si sentimentul si chiar siguranta integrâriilui în creatie, în Planul divin, ca element creat pentru Eternitate între alte elemente eterne în Dumnezeu… si acum, puteti privi, as spune mai bine, puteti contempla opera lui Brâncusi, caci de fapt, în toata diversitatea ei aparenta, ea este una, aceea a depasirii timpului si spatiului, a zborului, a înaltarii, a transfigurarii taborice…

Iisus a facut tina, a uns ochii orbului si i-a zis: “Du-te si te spala la scaldatoarea Siloamului” (care talmacindu-se înseamna trimis).

Oarecum parafrazând, Brâncusi plamadind tina acestui pamânt românesc ne unge ochii mintii, trimitându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: “Duceti-va la Târgu-Jiu si spalati-va ochii mintii, în baia contemplarii ca sa vedeti nemurirea în actul recunostintei fata de Dumnezeu”.

Pe acest altar, comun tuturor vetrelor românesti - masa tacerii - rotunda ca o pâine si ca tara, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjoara; Brâncusi, ca un sacerdot învestit al spiritului neamului sau, oficiaza în numele vietii-nasterii si mortii-Învierea, prin liturghia dragostei de cunoastere a Absolutului divin, spre care actul de recunostinta, lauda si multumire se înalta într-un zbor succesiv de generatii suprapuse (modulele coloanei) într-o continuitate infinita.

Caci daca în aceasta trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunostintii celor vii pentru primirea celor mutati la Dumnezeu ca jertfe pentru Adevarul revelat, martutisit si aparat de-a lungul a doua mii de ani, pe acest pamânt, ce altceva ati putea vedea ?

Ar fi o blasfemie !

Dar iata-ma într-o postura care ma jeneaza în cuget: eu sa vorbesc despre Brâncusi ?

Brâncusi nu are nevoie de vorbe de lauda ci de cunoastere a sufletului sau, a starilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe laturalnice si deespre el si despre Eminescu, numai sa nu se spuna ca sunt crestini. Asta se pare ca i-ar înjosi. Ca si despre Sf. Apostol Pavel, a carui vedenie de pe drumul Damascului e explicata în marele dictionar Larousse ca o criza luetica. Ce sfidare a Dumnezeirii !

Despre M. Eminescu se spune ca a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufleteasca. Eminescu a murit ucis.
I s-a dat cu o caramida în cap ! De ce ? Procesul acestei crime înca nu este pe rol. Dar va fi pus !
Ttim cu anticipatie ca Eminescu era “piatra de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul crestin care moare în actul jertfei supreme, împreuna cu Hristos. E primul care recunoaste, marturiseste si accepta suferinta ca ispasire, transferând-o lui Hristos, si de aceea si primeste raspunsul prompt: “Astazivei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapr nepublicata vreodata integral, caci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), ni se spune nimic despre acest spirit crestin. Dar stiti dumneavoastra “Rugaciunea catre Maica Domnului : Rugamu-ne’ndurarilor/ Luceafarului marilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugaciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creatiei, versificate, împodobite ca niste icoane, iradiind de lumina, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O sa-mi raspundeti ca Rugaciunea propriu-zisa e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituala, de prosternare în fata atotputerniciei divinului, izbucnit ca o marurisire a vietii lui zbuciumate dornica de Absolut.

Ti aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate si elucidate, unde comuniunea de idei si sentimente cu Ttefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelasi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca si Ttefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinta de a detine functii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituita în viata societatii si a celei de stat. “Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, caci a lor este împaratia cerurilor”. Caci nu a te intitula crestin, socialist, democrat sau combinatiile acestor numiri îti da dreptul sa detii autoritatea în stat, ci constiinta responsabilitatii în fata lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducator.

Asa dupa cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capata niste nuante de încântare si miraj, mângâind sufletul si mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât sa mângâie sufletul omenescîn noaptea acestei vieti cu umbre dulci într-o încântare trecatoare. Caci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Asa si Hristos face sa dispara în lumina stralucirii Lui orbitoare creatia fantasmelor lumesti. Dintre toate operele liteeerare, din toata arta, nu vor ramâne si nu vor capata stralucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamarit.

De aceea, nu “Luceafarul” , nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoti pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugaciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mâna, se va înfatisa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ti adorata
Asupre ne coboara
Din valuri ce ne bântuie
Ridica-ne, ne mântuie
O, Maica Preacurata
Ti pururea Fecioara
Marie !
Aceasta este cea mai mare, cea mai plina de har poezzie a lui Mihai Eminescu.

Daca sufletul lui s-a entuziasmat si s-a încântat în fata frumusetii creatiei divine, aceste frumuseti le-a cântat încântându-ne si pe noi, ca într-o noapte de vraja, luminat sufletul lui trezit în fata zorilor a vazut chipul aurorei hristice si-a alergat constient, cazând în genynchi într-un act de contemplare si adorare a Adevarului nedisimulat în cuvinte de vraja artistica, ci în cuvântul umilintei, a celei mai sincere recunoasteri a nimicniciei noastre (sale) omenesti.

“Înteleptii lui Dumnezeu, fapturii n-au slujit, ci Facatorului !” (Cântare de lauda bisericeasca pentru Sfinti).

În aceasta cântare de lauda a Maicii lui Dumnezeu si implicit a Hristosului, Eminescu face din darul sau (talentul sau) si prin acest dar, act de adoratie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viata pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în conditia de pamântean.
În felul acesta, el restabileste si ierarhia valorilor culturii.
Astazi, veacul nostru tine mortis sa încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor si laudarosenia vietii”). (”D’abord la politique”). Asa i-a zis si Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei:
“Iata lumea si slava ei, Tie ti-o voi da, daca te vei închina mie, caci mie-mi este dat sa o dau cui voiesc” (Matei - citat din memorie).
Mintea ca ti în Eden. Ti asa cum au murit protoparintii nostri, asa mor toti în bratele lui Satan, când primesc aceasta oferta. Observati dar, ca toata zbaterea individuala si colectiva, actuala, nu duc decât la dezastre materiale si spirituale.
De ce ?
“Cautati MAI ÎNTÂI Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si TOATE CELELALTE se vor adauga voua !”.
Astazi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, sta afaceristul.
Nimic nu se face pentru Hristos, adica dezinteresat.
“Fara Mine nu veti putea face nimic”, zise Mântuitorul, adica jertfa noastra nu se înscrie în ordinea divina, fiind straina Adevarului vesnic, este pamânteasca, lumeasca, draceasca. Dumnezeu nu si-o revendica, pentru ca nu i-a fost atribuita. Un alt Dumnezeu o revendica : egoismul tau luciferic.
De aceea zicem în alta parte despre crestinismul românesc, ca este un stil de viata. Românul când daruieste ceva zice: “Primeste darul acesta si zi: Bogdaproste” (Dumnezeu sa ne ierte - Multumire lui Dumnezeu!).
De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea sa jaloneze sau sa indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la conditia spirituala a omului din popor si a stilului lui de viata crestina.
În casa de la Ipotesti, Eminescu traieste de mic conditia de suferinta, închinata sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mama suferind, lânga o surioara paralitica si jur împrejur, taranii suferind umilinta muncii nerasplatite pe propriul lor pamânt, adunati duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinta, mai multi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei si a Fiului Ei, crucificat si înviat, suprema mângâiere în viata aceasta si ultima tinta pentrucealalta viata.
Brâncusi s-a nascut crestin, a trait intens crestineste si a murit crestineste. Uitati-va la toata simplitatea ti comportarea vietii lui aproape schivniceasca, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasa, în mijlocul Parisului.
Cu atât mult aceasta capacitate de jertfa e mai de admirat, cu cât conditiile ispitei sunt si ele mai mari.
Un pat de lemn masiv, un bustean drept scaun, un tuci de mamaliga cu facaletul lui, un blid pe o vatra care-i este si masa, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.
Acestei icoane i se cuvine cinstire!
Luati aminte, voi care vreti sa fiti învatatori si doctori trupesti si sufletesti ai neamului românesc si voi care loviti acest neam sfintit prin acesti drepti.
Ti sunt foarte multi!
La “Marea Judecata” îi veti putea privi în ochi ?!