XHOST UPGRADEHOSTING

Cîntare de laudă la Sfinta Evdochia

March 3rd, 2008

Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,
Mai apoi cu pocăinţa s-a îmbrăcat,
Şi înaintea lui Dumnezeu
In genunghi pururea a stat,
La rugăciune cu lacrimi.
Satan de furie a urlat
Şi către ceruri necuratul glas şi-a ridicat:
O Mihaile, cerescule arhanghel,
Tu care grăieşti dreptatea,
Nedrept către mine eşti-
Căci staulul meu cu desăvîrşire
Tu mi-l goleşti!
Şi încă şi pe ultima oaie mi-o răpeşti!
Ce-ţi trebuie această preadesfrînată?!
Eu în Hades am fost aruncat
Şi pentru o mică nesupunere, acolo,
în chinuri veşnice mă perpelesc!
Dar ale acesteia păcate sînt adinci ca marea
Care înghite tot ce se apropie de ea.
Astfel grăieşte răutatea veche
Cînd omul de bunătate vrea să se ţină,
Ea pe tot omul care se căieşte
îl învăluie în ispită.
Dar Mihail, păzitorul penitentei,
Cu îngerii lui de Evdochia se apropie
Şi sub a sa pază o acoperă.
Cu răsuflarea lui,
Mihail pe demoni departe îi alungă.
O cîntare cerească atunci din ceruri se aude:
Aşa binevoit-a harul lui Dumnezeu,
Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăieşte
Să fie primit în braţele Tatălui,
Şi iertare să primească.
Pocăinţa întregii omeniri îi este adusă,
Precum şi mîntuirea.
Acestea două voinţa Domnului sînt,
Milostivirea şi voia Lui.
A Lui bună voire sfîntă
Pe a lui Satan rea-voire
Cu desăvîrşire o calcă .

VĂPAIA VIE A IUBIRII

January 14th, 2008

VĂPAIA VIE A IUBIRII

Cîntecele sufletului aflat
în intimă comunicare şi unire
cu iubirea lui Dumnezeu

1
O, văpaie de iubire
vie, ce duios răneşti
străfundul miez al sufletului meu,
de-acum fără şovăire,
isprăveşte, de voieşti,
şi rupe vălul, să te gust mereu!

2
O, tămadă arzătoare!
O, blagoslovită rană!
O, mînă care blînd le mîngîi toate,
veşniciei ştiutoare
şi păcatului dojană,
prin tine moartea viaţă se socoate!

3
O, voi, sfeşnice aprinse
sub a căror strălucire
ale simţirii grote fioroase,
ce zăceau în beznă-ncinse,
căpătară-nvrednicire
spre cel iubit să ardă radioase!

4
Cît de blîndă şi duioasă
pe-al meu sîn îţi e hodina,
ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie;
cu mireasma-i glorioasă,
răsuflarea ta, divina,
ce gíngaş dor îmi iscă-n suflet mie!

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI

January 14th, 2008

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI

Cîntecele sufletului care se bucură
de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,
care este unirea cu Dumnezeu,
pe calea negaţiei spirituale

1
În noaptea-ntunecată,
de-a dragostei văpaie dogorită, –
o, şansă minunată! –
ieşii neauzită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

2
Prin beznă furişată,
pe-ascunsa scară, tainic travestită, –
o, şansă minunată! –
prin bezna negrăită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

3
În noaptea dulce-lină,
umblînd furiş, de nimenea văzută,
o singură lumină
pe calea neştiută
îmi licărea, din inimă născută.

4
Ea mă-ndruma mai bine
decît amiaza cea-n lumini avută
spre cel rîvnit de mine,
ce m-aştepta, tăcută
să-l caut prin pustia ne’ncepută.

5
O, noapte ce-arătat-ai
mai mult ca zorii calea tăinuită!
O, noapte ce legat-ai
iubitul de iubită –
iubita în iubitul ei topită!

6
Pe sînu-mi ce-nflorise,
căci pentru el anume se păstrase,
ca legănat de vise
în dulce somn rămase
şi-ntreg văzduhu-a cedrii-nmiresmase.

7
Cînd boarea ce adie
pe metereze păru-i răvăşise,
sub mîna-i străvezie
o rană se deschise
pe gîtul meu – şi simţ cu simţ mi-ucise.

8
Uitîndu-mi de-ale mele,
spre cel iubit plecatu-m-am, răpită,
şi-n preajmă toate cele
pieiră-ntr-o clipită,
sub crinii albi, pe unde nu-i ispită.

CÎNTARE SPIRITUALĂ

January 14th, 2008

CÎNTARE SPIRITUALĂ

Cîntece între suflet şi Mirele [divin]

1
Unde mi te-ai tăinuit,
Iubitule, lăsîndu-mă-n suspine?
Precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine;
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

2
Voi, păstori ce colindaţi
cu turmele pe-ndepărtate creste,
de se-ntîmplă să-l aflaţi
pe acel ce drag îmi este,
că pier de dorul lui să-i daţi de veste.

3
Eu, iubirea-mi căutînd,
voi bate munţi şi văi în pribegie;
flori n-oi zăbovi strîngînd,
fiare n-or să mă aţie,
hotar sau fort oprelişti n-or să-mi fie.

4
O, voi, culmi împădurite,
de Cel Iubit cu mîna-i semănate;
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

5
Mii de haruri revărsînd,
cu zor trecu pe plaiuri şi fîneţe,
iscodindu-le pe rînd,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmîntat pe toate-n frumuseţe.

6
Ah, nu-i nimeni să m-ajute?
Îndură-te şi-aievea mi te-arată,
iar solii nepriceput
nu-mi mai hărăzi, căci iată,
nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!

7
Toate-acestea n-au habar
decît de mii de haruri să-mi vorbească,
toate-mi pun pe rană jar,
şi stă viaţa-mi s-o răpească
un nu ştiu ce ce prind să-l şuşotească.

8
Cum de poţi să stărui oare,
o, viaţă, netrăind în ce trăieşti
şi săgeţi ucigătoare
singură să-ţi făureşti
din tot ce de la Cel Iubit primeşti?!

9
De ce oare nu te-nduri
de inima pe care-ai săgetat-o?
Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,
de ce-n urmă ai lăsat-o
şi nu te-frupţi din prada ce-ai prădat-o?

10
Ia-mi a chinului corvoadă,
căci nimeni altul nu mă mai alină,
ochii mei să te mai vadă,
căci tu eşti a lor lumină
şi numai ţie unul ţi se-nchină.

11
Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decît cu văzul mult rîvnitei feţe.

12
O, fîntînă christalină,
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrîngă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

13
Ci fereşte-ţi-i, Iubite,
căci vin în zbor!
Te-ntoarce, porumbea,
că din crînguri înverzite
urma prin văzduh ţi-o ia
rănitul cerb, şi cu nesaţ o bea!

14
Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite,

15
şi noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare,
tăcută melodie,
pustie cîntătoare,
răgaz plăcut al cinei iubitoare.

16
Fie vulpile vînate,
c-a dat în floare viţa pe tulpină,
cît din rozele-adunate
maldăr facem pe colină,
şi nimenea prin preajmă să nu vină!

17
Opreşte-te, vînt rece;
vino, austru, adiind iubire!
Peste grădini va trece
mireasma ta subţire,
şi printre flori va paşte bunul Mire.

18
O, nimfe din Iudeea,
cît orice floare-a ambră amiroase,
rămîneţi într-aceea
prin mărginimi retrase
şi nu ne treceţi pragul sfintei case!

19
Ascunde-te, Iubite,
şi-ntoarce-ţi faţa spre-nălţimi alpine,
iscodind, pe negrăite,
cu ce-alai de soaţe vine
cea care bate-ostroavele străine!

20
Paseri, voi, cu zboruri line,
şi lei, şi cerbi, şi zvelte căprioare,
văi, şi ţărmuri, şi coline,
vînturi, árşiţe, izvoare,
şi albe nopţi de teamă dătătoare,

21
vă conjur pe gingăşia
lirelor, pe-a sirenelor cîntare,
stăpîniţi-vă mînia,
faceţi zidului cruţare,
mireasa-n somn să n-aibă tulburare!

22
A intrat mireasa, iată,
în prearîvnita, splendida grădină,
unde-n tihnă se desfată
şi-a ei tîmplă o înclină
pe braţele Iubitului, senină.

23
Pe sub crengile de măr,
acolo-ai fost cu mine logodită,
şi acolo-ntr-adevăr
ai şi fost tămăduită,
unde-ţi fusese maica siluită.

24
Patul nostru înflorit,
de peşteri leonine-mpresurat,
şade-n purpură gătit,
întru pace înălţat,
cu pavezi de-aur, mii, încoronat.

25
Şi pe urma ta călcînd,
fecioarele pe-acelaşi drum se-aţin,
spre lumina scăpărînd,
spre înmiresmatul vin,
efluvii nalte de balsam divin.

26
Colo-n crama tăinuită,
la Cel Iubit, băui; şi-n cîmp ieşind,
mă uitam ca năucită,
mai nimica desluşind,
nici turma mea pe-acolo nefiind…

27
Colo eu, la sînul lui,
învăţ primii de dulce dezmierdare
şi întreagă mă dădui
într-acea îmbrăţişare,
jurînd să-i fiu mireasă iubitoare.

28
Sufletul mi l-am năimit
atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:
n-am nici turmă de păzit,
nici alt lucru să m-abată,
ci-s doar iubirii pure-ncredinţată.

29
Iar pe verzile cîmpii
de n-oi mai fi cu nici un chip găsită,
că-s pierdută veţi gîndi,
căci, umblînd îndrăgostită,
m-am risipit spre-a fi agonisită.

30
Din flori şi din smarande
culese dimineaţa, pe răcoare,
vom împleti ghirlande
ce dragostea-ţi le-nfloare,
podoabe-n pleata mea atîrnătoare.

31
Şi-o singură cosiţă
zărindu-mi-o căzînd pe gît, răzleaţă,
tu într-acea şuviţă
te-ai încîlcit pe viaţă
şi te-ai rănit în ochiu-mi, cu dulceaţă.

32
Cînd în faţă mă priveai,
de har divinii-ţi ochi mă pătrundeau,
şi-astfel tu mă preaiubeai,
iar ai mei se-nvredniceau
s-adore cîte-n tine se vădeau.

33
O, să nu mă osîndeşti,
pentru bruneţea ce-ai aflat-o-n mine!
E de-ajuns să mă priveşti,
că privirile-ţi divine
mi-au dat şi har, şi frumuseţi depline.

34
S-a-ntors dalba porumbea,
cu creanga-n cioc, pe arca izbăvită,
iar gingaşa turturea
pe decindea înverzită
şi-a regăsit perechea ei iubită.

35
Trăind în sihăstrie,
în sihăstrie cuib şi-a şi gătit,
şi-n sihăstrie-o-mbie,
sihastru, al ei iubit,
şi el, în sihăstria-i, de dragoste rănit.

36
Să contemplăm, Iubite,
pe culmi, în frumuseţea ta aleasă,
fîntîni neprihănite,
cu unda lin purceasă,
şi să intrăm adînc în umbra deasă!

37
Şi-apoi către alpine,
stîncoase peşteri calea o vom bate,
ce-s tăinuite bine;
pe-acolo vom răzbate
şi must vom bea, în ele, de granate.

38
Tu acolo-ai să-mi vădeşti
ce sufletu-mi atît de mult rîvnea,
ajungînd să-mi dăruieşti
ce din parte-ţi, viaţa mea,
deunăzi mi-ai dat a mai avea.

39
Alint de vînturi line,
dulceaţa filomelei cîntătoare,
dumbrăvi de vrajă pline,
în nopţi desfătătoare,
cu flacără ce arde şi nu doare.

40
Deci, cum nimeni nu privea,
Aminadab nici el nu mai apare,
iar asediul contenea
şi oştirile călare,
cătînd spre ape, prins-au să scoboare .

Colind

December 26th, 2007

In coliba intunecoasa
Din carne si os lucrata
A intrat Hristos deodata
Nu faclie ce se stinge,
Nu icoana ce se frange,
Ci El Insusi, trup si sange
Preschimbat pentru faptura
Intr-o scumpa picatura,
Dulcea Cuminecatura.
Coliba cum L-a primit
S-a facut cer stralucit
Cu bolta de margarit
Si pe ea soare si stele
Cu luceferi printre ele.
In mijloc tron luminos
Si pe el Domnul Hristos
Care mult se bucura
Duhul Sfant Se alatura
Si acolo ramanea
Si acum si pururea.

Si noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curatat
Usi, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intra si la noi!
Trup tu dormi, Domnul te paste!
Suflete, scoli si cunoaste
Luminos Prunc ca Se naste
In pestera inimii, in palatul Treimii.
Dara Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborat in pieptul meu.
Maica Sfanta-n brate-L tine,
Duhul Sfant cu drag L-alina,
Ingeri cu raze se-nchina.
Nu dorm, trupul meu imi spune
Ci-nclestat de grea minune
Stau in muta rugaciune
Sa mai misc nu se cuvine,
Caci cu harul care vine,
Raiul tot se afla-n mine.

Noapte linistita

December 26th, 2007

Noapte linistita, noapte desfatata,
Nasti în toata vremea ce-ai rodit odata.
Steaua calatoare, lenesa’n amiezi,
Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi
Si mi-o urci în tinda, lumea s’o cuprinda
Ca o nestemata prinsa pe oglinda.
Cine te citeste, cine mi te-arata,
Noapte linistita, noapte desfatata?
Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut
Si pe la’nceputul cronicii te caut,
Mintea sa mi-o stâmpar, cum de încapusi
În masura vremii dintre doi tarusi?
Umblu’n cartea toata, esti mereu în carte.
Foaia te desparte, fata nu te’mparte.
Îmi surâzi din slova paginii deschise
Si din tot cuprinsul filelor nescrise,
Zilnic daruindu-mi viata pintenoaga,
Ca o rugaciune scrisa pe zaloaga.
Si cântari de leagan cânti ca si-a altadata
Tot atât de vie si adevarata,
Limpede’n vecie, limpede’n clipita,
Noapte minunata, noapte linistita!

Bartolomeu Valeriu Anania
(Calendarul „Credinta”, 1967)

Azi, Hristos Se-mbraca-n om

December 26th, 2007

Azi, Hristos Se-mbraca-n om,
Chipul oamenilor luând,
Sa ne fie noua Domn
Si lumina pe pamânt.

Azi, o stea a rasarit,
Sa ne fie mândru semn
Ca Iisus ne-a miluit
De pacatul din Eden.

Bate Domnul pe la porti,
Cu caldura-n glas strigând:
Azi v-am înviat din morti,
Lantul celui rau stricând!

Nu ies oamenii la porti,
Multi în cântece petrec…
Scoala, omule, din morti,
Si vezi anii care trec!

Vezi-L pe Hristos strigând:
O, Adame, unde esti?
Ti-am fost frate scump si blând.
Tu de Mine te feresti?

Azi, Hristos Se-mbraca-n om
Si ne da vesmântul Lui.
Scoala, omule, din somn
Si fa voia Domnului!

anonim

Imnul IX

December 7th, 2007

Cu madularele de somn intremate

Cu madularele de somn intremate
Lasam de-acum dispretuit culcus,
Si-ti cerem,Tata, in stihuri cantata
Ne fii Tu de fata-n al zilei urcus.

Pe Tine limba te slaveste-n cantare,
A mintii flacara te-mprejmuieste,
Tu,Sfinte, faptelor ce-s inca-n zare
Le fii zamislitorul ce-acum mijeste.

Intunecimile sa faca loc luminii,
Iar noaptea, astrului de zi, al implinirii;
Astfel pacatul nascut in taina lunii,
Sa-nceapa a pali prin darul stralucirii.

Adanc doritori rugi sa-naltam
Si tot ce-i smintit ne fie luat,
Sa n-atinga buza cand te cantam,
Si astfel, in veci vei fi laudat.

Preasfinte, in frunte mereu sa ne stai!
Tu Tatalui Ii esti singur asemeni,
Si-n veci de veci calea s-o dai,
Cu pavaza Duhului Sfant printre oameni.

Imnul XI

December 7th, 2007

O, Sfanta Treime stralucita

O, Sfanta Treime stralucita
Si implinire-n fruntea tuturor,
Cand soarele-i pe calea tihnita,
Sa dai Tu lumina inimilor.

Pe tine te cantam cu laude-n zori,
Asijderi acum incet pe-nserate,
Slava noastra de rugatori
Te laude in veacurile toate.

Imnul VII

December 7th, 2007

Tu, stralucire a slavei Tatalui

Tu, stralucire a slavei Tatalui,
Ce raspandesti lumina din lumina
Si luminand chiar inceputului
Faci ziua noii straluciri sa vina.

Adevaratul soare-acum patrunde
Si scanteie de vesnica lucire;
A Sfantului Duh raze stralucinde
Sa ne cuprinda in simtire.

Tatalui sa-I-naltam juruinte,
Tatalui stapan al puternicului har,
Tatalui deplin al marii biruinte,
Ca raul pacat sa-l departeze iar.

Spre fapte vrednice sa ne indreume,
Sa taie din toate coltii rautatii;
Har celui care bune poarta-n lume,
Si grija deie tuturor in grelele caderi a vietii.

Credinta s-o indrume si s-o stapaneasca,
Sa fie credincioasa la trup neprihanit,
Credinta sa-nfierbante, sa nu se toropeasca,
Sa nu afle vreodata de sambur otravit.

Mantuitorul ne fie noua hrana,
Credinta sa ne fie licoare-mbatatoare;
Cu toti in veselie sa bem asta mana,
A Duhului betie de veghe datatoare.

Si ziua asta vesela acum sa treaca;
Ca revarsatul zorilor sa ne fie sfiala,
Credinta, ca amiaza, lumina sa faca,
Si mintii la apus sa nu-i ajunga fala.

Se-nalta cararile noastre,
Si-n toate s-arata Duh Sfant,
Si Fiul s-arata in Tatal,
Si Tatal intreg in Cuvant.

CALUGARUL

November 26th, 2007

de Arhimandrit Ioanichie Balan

Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite, singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-i un calugar!
De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-i un calugar!
De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-i iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-i spui
Ca poate-i un calugar!
Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-i un calugar!
De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-i un calugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intalni
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar
C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice i-ai spune si i-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-i schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!
De-i vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!
Deci nu cata sa-i mangai plansul,
Ci roaga-te si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!
Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci inca-i tot calugar!
Iar daca va imbatranii
Si-n lume frate, va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!

Testament

November 20th, 2007

Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara razvratita care vine
De la strabunii mei pâna la tine,
Prin râpi si gropi adânci
Suite de batrânii mei pe brânci
Si care, tânar, sa le urci te-asteapta
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
Aseaz-o cu credinta capatâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele varsate-n mine.

Ca sa schimbam, acum, întâia oara
Sapa-n condei si brazda-n calimara
Batrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Si leagane urmasilor stapâni.
Si, framântate mii de saptamâni
Le-am prefacut în versuri si-n icoane,
Facui din zdrente muguri si coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lasând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, si torcând usure
Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure.
Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra,
Hotar înalt, cu doua lumi pe poale,
Pazind în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara,
Pe care ascultând-o a jucat
Stapânul, ca un tap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi.
Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbaveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptatirea ramurei obscure
Iesita la lumina din padure
Si dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsa lenesa pe canapea,
Domnita sufera în cartea mea.
Slova de foc si slova faurita
Împarechiate-n carte se marita,
Ca fierul cald îmbratisat în cleste.
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunoaste ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Paza buna

November 20th, 2007

S-a întors cercetatoarea
Sa le spuie la surori
Ca-i deschisa toata floarea
Si câmpia, de cu zori.
Si-au plecat aproape toate
La cules, cu mii si mii,
Lasând vorba la nepoate
Sa-ngrijeasca de copii.
Caci muscoii si bondarii
Si-alte neamuri de padure,
Pe soptite, ca tâlharii,
Umblau mierea sa le-o fure.
Însa paza-n stupi e buna,
Ca târziu, dupa apus,
Colo jos, subt stupi, la luna,
Ei zaceau cu burta-n sus.

Psalmul de taina

November 20th, 2007

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul
lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea si-ai luat într-însul locul
mumii,
Femeie raspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu:
sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viata cu brate strânse de
grumaji
Si m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme si-n obraji
Pe care te-am purtat bratara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petala câte-o stea.
Pamânt fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cararea si mi-ai facut-o val de
mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o vâltoare-ntr-o
vâltoare,
Si tarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi
se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde;
Unde ti-s mâinile sa-ntoarca în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sânul tau suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe sesuri plopii când treci din crestet la
picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ti sânii pe jumatate din
vestminte
Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinsi de mâini cu luareaminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vântul le-mprumuta o-nfatisare fara chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumusetea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pândi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte,
ura;
Ridica-ti din pamânt urechea, în ora noptii, când te
chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

In memoria lui Alexandru Demetriad

November 20th, 2007

LUI SANDU, DEPARTE!

Sandu a plecat în turneu..
Nu stiu dece - pentru prima oarã i-a fost atât de greu
Sã se despartã; sã-si ia rãmas bun
Dela familie, dela colbul din drum,
Dela prieteni, dela banca din grãdinã…
(Avea ochii tristi si a surâs dureros la toate!)

Zile, patruzeci si chiar mai multe,
L-am asteptat sã vinã!
Ne era dor, ne lipsea, asteptam cu înfrigurare stirile…
A trimis scrisoare,
Cã nu se mai întoarce!
Il doare -scria el- depãrtarea. Si amintirile…

Dar s’a întâmplat ceva mãret, acolo unde s’a oprit
S’a fundat un teatru mare- cât cerul, pe care el l-a construit
Din rocã lunarã, din azur si din ametist.
Ceva deosebit!
Si, o tehnicã uluitoare
Rampa, rivalte, reflectoare,
Cu miliardimi de stele lucitoare-
A scris tot el, piesa închinatã NEMURIRII,
Pentru inaugurare-
Dar ce distributie, DUMNEZEULE!
Cei mari, care s’au mutat din Bucuresti
Ba încã invitati si de peste hotare!
In figuratie legiuni de arhangheli si îngeri buni,
Pe care i-a învãtat sã râdã,
Sã recite versuri despre oameni
Si sã facã minuni!

La premierã, în loja de onoare, a venit Tatãl cel Bun
Si multe fete luminate!
Spectacolul a avut succes
Stihurile lui au fost aplaudate
Si de atunci se joacã cu casa închisã
Intr’o stagiune non-stop, care nu se va sfârsi niciodatã!…

Iar noaptea dupã spectacol,
Adunã stelele care s’au stins,
Le dã caldurã dintr’a lui si le aruncã înapoi pe boltã -
Scrie cã a gãsit acolo, puzderie de rude si de prieteni,
Unii de joacã. Ehei, de când era de-o schioapã,
Apoi mai mari si tot mai mari si mai multi,
Pânã când s’au strâns anii si s’a înãltat ca un brad,
El, ALEXANDRU DEMETRIAD.
Si iarãsi altii, încã dupã acei ani
Sositi mai de mult, sau de curând
Cu svon, cu întâmplari de pe pãmânt.
Si stau la suete si-si amintesc, si-si amintesc,
Nopti la rând

Ne roagã sa-i trimitem- simte nevoia de ele…
Nu lacrimi, cã el nicicând n’a plâns de durere,
I-au picurat doar de bucurie si de frumos-
Ar vrea o floare care nu creste prin stele,
O luminitã care sã ardã pentru el si neuitarea din suflete,

Si ne scria, cã dacã o sã-i fie vreodatã
Prea dor si prea greu,
Dupã o ploaie de stele o sã facã un curcubeu;
Un colt sã-l propteascã în înaltul cerului,
Celãlalt pe casa lui.
Si o sã porneascã la drum lung, pãsind cu grije sã nu se rupã
Dar numai pentru o singurã clipã
Cât sã-i mângâie cu privirea pe toti;
Cã drumul e lung si visele pier
Si e mult de lucru acolo la el,
Mereu, mereu vin alti initiati
IN MARELE MISTER!

In încheiere, ne spunea cã la Teatrul lui,
Vom poposi si noi odatã
Ca sã vedem SPECTACOLUL CEL MARE
Si griji sã nu ne facem;
Va gãsi el un loc pentru fiecare
Chiar dacã în seara aceea nu vor mai fi bilete la casã.

1984

APOCALIPS

November 20th, 2007

Si-a slobozit cel necurat zãvozii,
Arhangheli negri cu sclipiri de smoalã;
Pe scena lumii, unduindu-si solzii,
Danseazã Salomeea-n pielea goalã.

Pâmântul greu de-atât noian de rele
Si-a-ncetinit si inima si mersul,
Sus carul mare scârtâie durere
Si lãcrimeazã stele universul.

Cohorte de arhangheli tristi si-nvinsi
Pãsesc mânati cu biciul în robie
Si fumegã funingini astrii stinsi,
Pãtând covorul verde-al vesniciei.

Scânceste de durere-ntreaga fire
Si plâng pe la rãscruci de ceruri îngeri,
Se-ndoaie grinzile nemãrginirii
Sub greutatea cosmicei înfrângeri.

In crestetul veciei Dumnezeu,
Cu capu-n mâini stã abãtut si trist,
In jur se sting luminile mereu
Si-ngenunchiat alãturi plânge Christ.

IMI PLÂNGE SUFLETUL CA UN COPIL

November 20th, 2007

Imi plânge sufletul ca un copil.
Zvârlindu-si floarea de pe ramuri ciunge,
Si-ngenunchiat, cu el alãturi, plânge
Si-un înger trist din ceata lui Gavril.

O, suflet, suflet pãcãtos si sui,
Lunatic suflet spune ce te doare
De-ti risipesti abia deschisa-ti floare
Petalã cu petalã vântului?!

Ce patimi crâncene, ce dor stufos
Te bântuiesc de freamãti ca pãdurea?
Ce boalã cruntã muscã ca securea
Din trunchiu-ti desfrunzit si noduros?

Ti-e dor de cer, de pãmântesc ti-e dor?
Vrei sfânt sã treci prin viatã, vrei lumeste?
Hai, suflete nemângâiat, vorbeste
Si te-oi aprinde asemeni stelelor!

Ti-as da sã taci luceferi verzi, ti-as da
Argint din lunã, aur greu din soare
Si scuturând pe tine stog de floare
Ca pe-o pãdure te-as înmiresma.

Ti-as face din luceferi jucãrii
Si te-as cãra in cârcã pânã-n stele,
Sã le culegi ori sã te joci prin ele
De-a v-ati ascunsãlea cu îngeri vii.

IN MEMORIAM

November 20th, 2007

Lui Aristotel Popescu

Stãpânul lumii si-a curmat un gând,
Un gând ce-l rãvãsea ca o rãscoalã

Si pagina la care sângerând
Scria, rãmase jumãtate goalã.

Era prea zbuciumat, prea dureros
Sã-l poatã duce pân-la capãt teafãr
Si bietul Sfânt, scãpând condeiul jos,
A lãcrimat, curmându-l, un luceafar.

S-a stins o candela, -a murit un om,
S-a întrerupt o tristã melodie,
O filã a fost smulsã dintr-un tom,
Asa vru Domnu,-asa a fost sã fie.

PEISAJ DE TOAMNA AIUDEAN

November 20th, 2007

Un cer de plumb, apãsãtor si scund.
Se sprijinã greoi pe zãri opace
Prinzând sub el, ca sub o carapce.
Cernite lumi ce-n vãluri gri s-ascund.

Si ca o lespede de plumb concavã,
Apasã greu si-mbucã-n scobiturã
Ca pe un cocolos o lume surã
Ce pare un cearcãn cenusiu pe slavã.

Prin aerul vâscos si sur se cerne
Luminã surã, zvonuri cenusii,
Zvâcnesc pe fondul gri, nuante gri:
Sunt suflete purtând patina vremii.

Pe dedesubt trec umbre cenusii
Cu flori de laur cenusiu pe frunte,
Trec suflete gheboase si cãrunte
Sub putred învelis de carne gri.

Sub carapacea boltii cenusii
Pe care gânduri negre lasã dârã,
Pãmântul pare-un bot de pâslã surã,
Întreaga lume pare-o patã gri.

UNDE-S NEBUNII?

November 20th, 2007

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plina de cuminti,
E plin pamîntul de martiri si sfinti
Atinsi de filoxera-ntelepciunii.

Tacuta-i gloata de-ntelepti ca sfinxul
În fata lumii si-a nemarginirii
Si-ascultator de rînduiala firii,
Cu un plavan în jug trudeste insul.

Scîncesc cumintii-n chingile durerii
Si, sîngerînd din rani adînci blîndete,
Lînga neveste mor de batrînete,
Necutezînd sa traga spada vrerii.

Boleste omenirea ca o junca
Si nimeni nu-i ca sa-i sloboada sînge;
S-a-mpotmolit istoria si plînge,
Cu prora-nfipta într-un colt de stînca.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne
Cu bîta de la spate, ca pe-o vita,
Acestui veac sa-i puna dinamita
Si evu-ntelepciunii sa-l darîme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?
E lumea plina de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndraznesc sa mînuiasca lanza,
Ci scutieri cuminti se vor cu totii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Sa traga spada si sa taie nodul?
Tînjeste dupa glorie norodul
Si nu-s Cezari sa-l treaca Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o ravaseasca si sa o rastoarne,
Ca un berbec sa ia pamîntu-n coarne
Si-acestui veac sa-i surpe temelia!