CÎNTARE SPIRITUALĂ
Cîntece între suflet şi Mirele [divin]
1
Unde mi te-ai tăinuit,
Iubitule, lăsîndu-mă-n suspine?
Precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine;
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.
2
Voi, păstori ce colindaţi
cu turmele pe-ndepărtate creste,
de se-ntîmplă să-l aflaţi
pe acel ce drag îmi este,
că pier de dorul lui să-i daţi de veste.
3
Eu, iubirea-mi căutînd,
voi bate munţi şi văi în pribegie;
flori n-oi zăbovi strîngînd,
fiare n-or să mă aţie,
hotar sau fort oprelişti n-or să-mi fie.
4
O, voi, culmi împădurite,
de Cel Iubit cu mîna-i semănate;
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!
5
Mii de haruri revărsînd,
cu zor trecu pe plaiuri şi fîneţe,
iscodindu-le pe rînd,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmîntat pe toate-n frumuseţe.
6
Ah, nu-i nimeni să m-ajute?
Îndură-te şi-aievea mi te-arată,
iar solii nepriceput
nu-mi mai hărăzi, căci iată,
nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!
7
Toate-acestea n-au habar
decît de mii de haruri să-mi vorbească,
toate-mi pun pe rană jar,
şi stă viaţa-mi s-o răpească
un nu ştiu ce ce prind să-l şuşotească.
8
Cum de poţi să stărui oare,
o, viaţă, netrăind în ce trăieşti
şi săgeţi ucigătoare
singură să-ţi făureşti
din tot ce de la Cel Iubit primeşti?!
9
De ce oare nu te-nduri
de inima pe care-ai săgetat-o?
Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,
de ce-n urmă ai lăsat-o
şi nu te-frupţi din prada ce-ai prădat-o?
10
Ia-mi a chinului corvoadă,
căci nimeni altul nu mă mai alină,
ochii mei să te mai vadă,
căci tu eşti a lor lumină
şi numai ţie unul ţi se-nchină.
11
Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decît cu văzul mult rîvnitei feţe.
12
O, fîntînă christalină,
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrîngă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!
13
Ci fereşte-ţi-i, Iubite,
căci vin în zbor!
Te-ntoarce, porumbea,
că din crînguri înverzite
urma prin văzduh ţi-o ia
rănitul cerb, şi cu nesaţ o bea!
14
Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite,
15
şi noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare,
tăcută melodie,
pustie cîntătoare,
răgaz plăcut al cinei iubitoare.
16
Fie vulpile vînate,
c-a dat în floare viţa pe tulpină,
cît din rozele-adunate
maldăr facem pe colină,
şi nimenea prin preajmă să nu vină!
17
Opreşte-te, vînt rece;
vino, austru, adiind iubire!
Peste grădini va trece
mireasma ta subţire,
şi printre flori va paşte bunul Mire.
18
O, nimfe din Iudeea,
cît orice floare-a ambră amiroase,
rămîneţi într-aceea
prin mărginimi retrase
şi nu ne treceţi pragul sfintei case!
19
Ascunde-te, Iubite,
şi-ntoarce-ţi faţa spre-nălţimi alpine,
iscodind, pe negrăite,
cu ce-alai de soaţe vine
cea care bate-ostroavele străine!
20
Paseri, voi, cu zboruri line,
şi lei, şi cerbi, şi zvelte căprioare,
văi, şi ţărmuri, şi coline,
vînturi, árşiţe, izvoare,
şi albe nopţi de teamă dătătoare,
21
vă conjur pe gingăşia
lirelor, pe-a sirenelor cîntare,
stăpîniţi-vă mînia,
faceţi zidului cruţare,
mireasa-n somn să n-aibă tulburare!
22
A intrat mireasa, iată,
în prearîvnita, splendida grădină,
unde-n tihnă se desfată
şi-a ei tîmplă o înclină
pe braţele Iubitului, senină.
23
Pe sub crengile de măr,
acolo-ai fost cu mine logodită,
şi acolo-ntr-adevăr
ai şi fost tămăduită,
unde-ţi fusese maica siluită.
24
Patul nostru înflorit,
de peşteri leonine-mpresurat,
şade-n purpură gătit,
întru pace înălţat,
cu pavezi de-aur, mii, încoronat.
25
Şi pe urma ta călcînd,
fecioarele pe-acelaşi drum se-aţin,
spre lumina scăpărînd,
spre înmiresmatul vin,
efluvii nalte de balsam divin.
26
Colo-n crama tăinuită,
la Cel Iubit, băui; şi-n cîmp ieşind,
mă uitam ca năucită,
mai nimica desluşind,
nici turma mea pe-acolo nefiind…
27
Colo eu, la sînul lui,
învăţ primii de dulce dezmierdare
şi întreagă mă dădui
într-acea îmbrăţişare,
jurînd să-i fiu mireasă iubitoare.
28
Sufletul mi l-am năimit
atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:
n-am nici turmă de păzit,
nici alt lucru să m-abată,
ci-s doar iubirii pure-ncredinţată.
29
Iar pe verzile cîmpii
de n-oi mai fi cu nici un chip găsită,
că-s pierdută veţi gîndi,
căci, umblînd îndrăgostită,
m-am risipit spre-a fi agonisită.
30
Din flori şi din smarande
culese dimineaţa, pe răcoare,
vom împleti ghirlande
ce dragostea-ţi le-nfloare,
podoabe-n pleata mea atîrnătoare.
31
Şi-o singură cosiţă
zărindu-mi-o căzînd pe gît, răzleaţă,
tu într-acea şuviţă
te-ai încîlcit pe viaţă
şi te-ai rănit în ochiu-mi, cu dulceaţă.
32
Cînd în faţă mă priveai,
de har divinii-ţi ochi mă pătrundeau,
şi-astfel tu mă preaiubeai,
iar ai mei se-nvredniceau
s-adore cîte-n tine se vădeau.
33
O, să nu mă osîndeşti,
pentru bruneţea ce-ai aflat-o-n mine!
E de-ajuns să mă priveşti,
că privirile-ţi divine
mi-au dat şi har, şi frumuseţi depline.
34
S-a-ntors dalba porumbea,
cu creanga-n cioc, pe arca izbăvită,
iar gingaşa turturea
pe decindea înverzită
şi-a regăsit perechea ei iubită.
35
Trăind în sihăstrie,
în sihăstrie cuib şi-a şi gătit,
şi-n sihăstrie-o-mbie,
sihastru, al ei iubit,
şi el, în sihăstria-i, de dragoste rănit.
36
Să contemplăm, Iubite,
pe culmi, în frumuseţea ta aleasă,
fîntîni neprihănite,
cu unda lin purceasă,
şi să intrăm adînc în umbra deasă!
37
Şi-apoi către alpine,
stîncoase peşteri calea o vom bate,
ce-s tăinuite bine;
pe-acolo vom răzbate
şi must vom bea, în ele, de granate.
38
Tu acolo-ai să-mi vădeşti
ce sufletu-mi atît de mult rîvnea,
ajungînd să-mi dăruieşti
ce din parte-ţi, viaţa mea,
deunăzi mi-ai dat a mai avea.
39
Alint de vînturi line,
dulceaţa filomelei cîntătoare,
dumbrăvi de vrajă pline,
în nopţi desfătătoare,
cu flacără ce arde şi nu doare.
40
Deci, cum nimeni nu privea,
Aminadab nici el nu mai apare,
iar asediul contenea
şi oştirile călare,
cătînd spre ape, prins-au să scoboare .
